sâmbătă, 14 aprilie 2007

Frumoase de altădată


Periculos, scandalos


Cică Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei pritoceşte un proiect de lege prin care amprenta oricărei convorbiri telefonice efectuate de pe un telefon mobil să fie păstrată un an de zile. Încă un risc al intruziunilor arbitrare în viaţa oamenilor…
Alexandru PETRIA

Cadou

Premierul şi preşedintele se duelează în comunicate

13.04.2007


COMUNICAT DE PRESĂ


Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu l-a asigurat astăzi pe Franco Frattini vicepreşedintele Comisiei Europene, Comisar european pentru spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, că noua echipă guvernamentală va îndeplini angajamentele asumate în faţa partenerilor europeni. Premierul Tăriceanu a subliniat că Guvernul va urmări „fără nici o abatere obiectivele asumate în privinţa luptei împotriva corupţiei”.
„Domeniul justiţiei şi reformele în justiţie se află atât în atenţia Guvernului pe care îl conduc, cât şi a Comisiei Europene. L-am asigurat pe comisarul Franco Frattini că, după instalarea noului guvern, acţiunile pe care le-am convenit împreună cu Comisia Europeană vor fi duse la bun sfârşit, aşa cum s-a întâmplat cu tot ceea ce am convenit cu Comisia Europeană în perioada 2005-2006”, a afirmat primul-ministru după întâlnirea cu comisarul european desfăşurată astăzi la Zagreb.
Premierul Tăriceanu a adăugat că a avut o discuţie cu comisarul european despre relaţia României cu Uniunea Europeană.
Şeful Executivului a menţionat că la sfârşitului anului trecut a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare între România şi Comisia Europeană, care să monitorizeze şi să evalueze progresele pe care ţara noastră le face în continuare în domeniul justiţiei.
Primul-ministru a arătat că săptămâna viitoare va avea loc la Luxemburg reuniunea ministerială la nivelul miniştrilor de justiţie şi interne. Miniştrii de justiţie, respectiv de interne, Tudor Chiuariu şi Cristian David, se vor întâlni cu comisarul european Franco Frattini pentru a-i prezenta în detaliu obiectivele pe care le vor avea în perioada următoare, în cadrul angajamentelor pe care România şi le-a luat în raport cu Comisia Europeană, a precizat premierul Tăriceanu.
Şeful Executivului a arătat că a primit asigurări din partea comisarului european că relaţia bună de cooperare, de înţelegere, de parteneriat, care a existat şi până acum între Comisia Europeană şi Guvernul României, va funcţiona în continuare. „Am primit asigurări că relaţia de parteneriat va continua să funcţioneze şi că noii miniştri se vor bucura de toată încrederea firească pe care o merită o ţară parteneră în cadrul UE”, a precizat premierul Tăriceanu.
Primul-ministru a spus că a discutat cu comisarul Franco Frattini şi despre situaţia politică din România.


Biroul de presă
COMUNICAT DE PRESA
(13 aprilie 2007) Administraţia Prezidenţială constată cu o reală îngrijorare tendinţa evidentă a primului ministru Călin Popescu Tăriceanu de a exporta tensiunea politică internă în a cărei generare a avut un important rol personal.
Administraţia Prezidenţială consideră că încercarea premierului de discreditare a preşedintelui României, în contextul unei întâlniri, la Zagreb, cu domnul Franco Frattini, vicepreşedinte al Comisiei Europene, comisar pentru justiţie, securitate şi libertate este o probă de iresponsabilitate politică.

Administraţia Prezidenţială apreciază că acest gest iresponsabil este unic în istoria postdecembristă a României şi provoacă prejudicii nemeritate ţării.

În ultima perioadă, premierul Călin Popescu Tăriceanu a declarat că a renunţat la lupta politică internă şi s-a dedicat în exclusivitate binelui public. Îi reamintim acestuia doar câteva din recentele decizii contrare interesului public: amânarea nejustificată a datei pentru alegerile euro-parlamentare, ruperea alianţei politice în numele căreia a putut prelua funcţia pe care o deţine în prezent şi construirea netransparentă a unei noi majorităţi.
Departamentul de Comunicare Publica
13 Aprilie 2007

vineri, 13 aprilie 2007

Traian Băsescu, Ion Iliescu şi Corneliu Coposu

Îmi place Traian Băsescu precum sarea pe rană, dar recunosc că are un instinct politic fantastic. Prin anunţarea intenţiei de-a demisiona dacă este suspendat de Parlament a procedat magistral. Cât este el de ros de păcate, ştie să se orienteze salutar în situaţiile limită şi are capacitatea rară de-a coagula pasional masele în jurul său. În istoria recentă doar Ion Iliescu şi regretatul Corneliu Coposu au mai reuşit asta. Bineînţeles, fiecare pe drumul său.
Alexandru PETRIA

Basescu demisioneaza daca e suspendat (interviu în Cotidianul) SENZAŢIONAL

“Exista vreo sansa de impacare cu premierul Calin Popescu Tariceanu?

Cred ca sintem exponentii a doua tendinte diametral opuse. Ziaristii s-au obisnuit sa vada lucrurile ca o disputa intre Palate, ca o disputa intre persoane. Atunci cind s-au produs razgindirea si abandonarea ideii de alegeri anticipate, eu am inteles precis ca reprezentam viziuni politice diferite. Eu, in relatia cu Guvernul, cu premierul, imi doream modernizarea rapida a statului; iar de cealalta parte mi-a aparut un premier care era dependent de influenta oligarhilor. In aceasta ecuatie, nu are cum sa existe impacare.”
- vezi http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10211&art=27195&cHash=7a224b022o

joi, 12 aprilie 2007

poem


cuvântul dizolvat în oglinzi-
întuneric

Alexandru PETRIA
# # #

un ev mediu săpat în eprubetă-
o tăcere în os

Alexandru PETRIA

...

amprentă II

păşeşte în cămăruţa aparatului fotografic

vânturile îi vopsesc părul;
cu meticulozitate dansul măştilor curge

în cer s-a adâncit seara
şi mâna-i obosită

versurile lui developează
fotografiile tăcerii- e tot ce poate face;
cititorule mă crezi?

Alexandru PETRIA

miercuri, 11 aprilie 2007

“……muma în …”


Procurorii au intrat în freza afacerilor cu energie electrică, o hoţie a gulerelor albe. Ofensiva va avea un plus de credibilitate când va fi întrebat şi fratele lui Traian Băsescu cum a prosperat tot din vânzarea- cumpărarea energiei electrice. Înlocuiţi punctele cu ce vă vine… Alexandru PETRIA

Băsescu l-ar jupui pe Tăriceanu

VEZI...http://www.cotidianul.ro/index.php?id=57&brk=4961&cHash=1373ec1d44

Eva

Alte două


În aşteptare

###

acum, când îţi sunt la uşă
aş putea spune
că neputinţa e o stradă
pe care trec zilnic cu ochii
încercănaţi
că prietenia am întâlnit-o abia
în cărţi
ca o haină călduroasă sau
ca o oglindă astenică
aş putea spune despre poeţii
tăcuţi şi săraci

dar toboşarul
îşi desface pânza sunetelor
peste nuntaşi;
în rest, hârtia îmblânzeşte
sângele

alexandru petria
40 C

defileul începe
cu imagini neclare,
cine a călcat mascat
pe aceste pietre
în ce hârtie parafată
s-au exilat
migdalele întunericului?
adorm.
apoi deschid dansul,
şi fruntea frige...

"mai ia o pătură,
o aspirină"

Alexandru PETRIA

marți, 10 aprilie 2007

Două


Despre cameramanul TVR bătut de microbişti

SE IMPUNE DEMISIA UNOR ŞEFI DIN JANDARMERIE

Acest episod ar trebui, după reţinerea agresorilor, să se soldeze şi cu demisia unor mahări din Jandarmerie. Căci este penibilă argumentaţia jandarmilor pentru lipsa lor de intervenţie. Dar oare neintervenţia nu pune în lumină o antipatie faţa de presă a acestei instituţii a statului? Dacă bădiucii cu judecată de miliţean nu vreau să meargă acasă, s-ar impune intervenţia Guvernului. Tăriceanu ar fi normal să le transforme fundurile în ţinte pentru bombeurile pantofilor săi. S-ar micşora numărul nesimţiţilor şi proştilor din instituţiile publice.
A.P

duminică, 8 aprilie 2007

este bai cu incalzirea globala

conform unui raport al onu dat publicitatii de curand, chestiunea incalzirii globale este mai grava decat ne-am imaginat-o pana acum. e de rau. nu este de frecat menta, ca posterioarele noastre sa nu fie prajite...

Urbi et orbi

Mesajul pascal 2007 al papei Benedict al XVI-lea rostit la terminarea Liturghiei solemne de Paşte celebrată în piaţa Sfântul Petru

(Radio Vatican - 8 aprilie 2007) Peste o sută de mii de credincioşi prezenţi în piaţa San Pietro, la care s-au adăugat milioane şi milioane de persoane din întreaga lume urmărind la radio sau televiziune au ascultat mesajul papei Benedict al XVI-lea transmis "Urbi et Orbi - oraşului Roma şi lumii" rostit la terminarea Liturghiei solemne de sărbătoarea Paştelui.

Iată mesajul Papei în traducerea noastră de lucru:

Fraţi şi surori din lumea întreagă, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă!
Cristos a înviat! Pace vouă! Se celebrează astăzi marele mister, fundament al credinţei şi speranţei creştine: Isus din Nazaret, Crucificatul, a înviat din morţi a treia zi după Scripturi. Vestea dată de îngeri, în zorii primei zile de după sâmbătă, Mariei din Magdala şi femeilor venite în grabă la mormânt, o reascultăm astăzi cu reînnoită emoţie: „Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, a înviat”(Lc 24,5-6).

Nu este greu de imaginat care erau, în acel moment, sentimentele acestor femei: sentimente de tristeţe şi spaimă din cauza morţii Domnului lor, sentimente de incredulitate şi uimire pentru un fapt prea suprinzător pentru a fi adevărat. Mormântul însă era deschis şi gol: trupul nu mai era acolo. Petru şi Ioan, înştiinţaţi de femei, alergară la mormânt şi verificară că ele aveau dreptate. Credinţa Apostolilor în Isus, Mesia cel aşteptat, fusese pusă la foarte grea încercare de scandalul crucii. În timpul arestării sale, al condamnării şi morţii sale se împrăştiaseră, iar acum se regăseau împreună, perplecşi şi dezorientaţi. Dar însuşi Cel Înviat le-a preîntâmpinat neîncrezătoarei lor sete de certitudini. Nu a fost vis, nici iluzie sau imaginaţie subiectivă acea întâlnire; a fost o experienţă adevărată, chiar dacă neaşteptată şi tocmai de aceea desoebit de mişcătoare: „Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”.

La acele cuvinte, credinţa aproape stinsă în sufletele lor se reaprinse. Apostolii i-au spus lui Toma care era absent în acea întâlnire extraordinară. Da, Domnul a împlinit tot ceea ce anunţase mai înainte; a înviat cu adevărat şi noi l-am văzut şi atins! Toma însă a rămasă în îndoială şi perplex. Când opt zile mai târziu, Isus a venit a doua oară în Cenacol, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu necredincios, dar credincios!”. Răspunsul Apostolului este o mişcătoare profesiune de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(In 20, 27-28).

„Domnul meu şi Dumnezeul meu”! Să reînnoim şi noi profesiunea de credinţă a lui Toma. Ca urare pascală, anul acesta, am doit să aleg tocma cuvintele sale, deoarece omenirea de azi aşteaptă de la creştini o reînnoită mărturie despre învierea lui Cristos; are nevoie să-l întâlnească şi să-l poată cunoaşte ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Dacă în acest Apostol putem identifica dubii şi nesiguranţe ale atâtor creştini de azi, temerile şi deziluziile a nenumăraţi contemporani ai noştri, cu el putem şi să redescoperim cu reînnoită convingere credinţa în Cristos mor şi înviat pentru noi. Această creinţă, transmisă în decursul secolelor de succesorii Apostolilor, continuă, pentru că Domnul înviat nu mai moare. El trăieşte în Biserică şi o conduce sigur spre împlinirea planului său veşnic de mântuire.

Fiecare dintre noi poate fi tentat de necredinţa lui Toma. Durerea, răul, injustiţiile, moartea, în special când lovesc pe cei nevinovaţi - de exemplu, copiii victime ale războiului şi terorismului, ale bolilor şi foametei - nu pun oare la grea încercare cedinţa noastră? Cu toate acestea, în mod paradoxal, chiar în aceste cazuri, necredinţa lui Toma ne este utilă şi preţioasă, deoarece ne ajută să purificăm orice concepţie falsă despre Dumnezeu şi ne conduce la a descoperi chipul autentic: chiupul unui Dumnezeu care, în Cristos, a luat asupra sa plăgile omenirii rănite. Toma a primit de la Domnul, şi, la rândul său, a transmis Bisericii darul unei credinţe puse la încercare de patima şi moartea lui Isus şi confirmată de întâlnirea cu el înviat. O credinţă care era aproape moartă şi s-a renăscut datorită contactului cu rănile lui Cristos, cu rănile pe care cristos nu le-a ascuns, dar le-a arătat şi continuă să ne indice în necazurile şi suferinţele fiecărei fiinţe umane.

„Prin rănile lui aţi fost vindecaţi! (1Pt 2,24), aceasta este vestea pe care Petru o aducea primilor convertiţi. Acele răni, care pentru Toma erau mai înainte un obstacol în calea credinţei, întrucât semne ale falimentului aparent al lui Isus; aceleaşi răni au devenit, în întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale unei iubiri victorioase. Aceste răni pe care Cristos le-a primit din iubire faţă de noi ne ajută să înţelegem cine este Dumnezeu şi să repetăm şi noi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Numai un Dumnezeu care ne iubeşte până la a lua asupra sa rănile noastre şi durerea noastră, mai ales cea nevionovată, este demn de credinţă.

Câte răni, câtă durere în lume? Nu lipsesc calamităţi naturale şi tragedii umane care provoacă nenumărate victime şi uriaşe pagube materiale. Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America Latină şi în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la terorism şi la sechestrele de persoană, la miile de feţe ale violenţei - uneori justificată în numele religiei - la dispreţul pentru viaţă şi la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijoare la condiţia în care se găsesc nu puţine regiuni ale Africii: în Darfur şi în ţările vecine persistă o catastrofă şi din păcate subevaluată situaţia umanitară; la Kinshasa, în Republica Democratică Congo, ciocnirile şi jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul procesului democratic congolez şi reconstrucţia ţării; în Somalia reluarea confruntărilor îndepărtează perspectiva păcii şi agravează criza regională, mai ales în ceea ce priveşte deplasările populaţiei şi traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care episcopii ţării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depăşire rugăciunea şi angajarea participată pentru binele comun.

De reconciliere şi de pace are nevoie populaţia din Timorul de Est, care se pregăteşte să trăiască importante scadenţe electorale. De pace au nevoie şi Sri Lanka, unde doar o soluţie negociată va putea pune capăt dramei conflictului care însângerează ţara şi Afghanistan, marcat de crescând nelinişte şi instabilitate. În Orientul Mojlociu, pe lâng semne de speranţă în dialogul dintre Israel şi Autoritatea palestinieană, nimic pozitiv din păcate vine din Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce fug populaţiile civile; în Liban stagnarea instituţiilor politice amineanţă rolul pe care ţara e chemată să-l desfăşoare în aria mediorientală şi pune ipotecă pe viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultăţile pe care comunităţile creştine le înfruntă zilnic şi exodul creştinilor din Ţara binecuvântată care este leagănul credinţei noastre. Acelor populaţii le reînnoiesc cu afecţiune expresia apropierii mele spirituale.

Dragi fraţi şi surori, prin rănile lui Cristos înviat putem vedea cu ochi de speranţă aceste rele care chinuie umanitatea. De fapt, Domnul înviind din morţi nu a înlăturat suferinţa şi raul lumii, dar le-a învins din rădăcină prin supraabundenţa harului său. Prepotenţei răului i-a opus atotputernicia Iubirii sale. Ne-a lăsat ca drum spre pace şi bucurie Iubirea care nu se teme de moarte. „Cum v-am iubit eu pe voi - a spus Apostolilor înainte de a muri - , aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (In 13,34).

Fraţi şi surori în credinţă, care mă ascultaţi din orice parte a pământului! Cristos înviat este viu între noi, el este speranţa unui viitor mai bun. În timp ce cu Toma spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, să răsune în inima noastră cuvântul dulce dar angajant al Domnului: „Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti” (In 12,26). Şi noi, uniţi cu el, dispuşi să ne trăim viaţa pentru fraţii noştri (cfr 1In 3,16), devenim apostoli de pace, mesageri ai unei bucurii ce nu se teme de durere, bucuria Învierii. Să ne dobândească acest dar pascal Maria, Mama lui Cristos. Tuturor Paşte Fericit!”


vineri, 6 aprilie 2007

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Crismei, prezidată în Bazilica San Pietro
Joia Mare, 5 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Scriitorul rus Lev Tolstoi ne spune o scurtă poveste despre un suveran sever care le-a cerut preoţilor şi înţelepţilor să i-l arate pe Dumnezeu pentru ca să îl poată vedea. Înţelepţii nu au putut să îi satisfacă această dorinţă. Atunci un păstor, care tocmai se întorcea de la câmp, s-a oferit să preia el sarcina preoţilor şi înţelepţilor. Regele a aflat de la el că ochii nu îi erau suficienţi pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Atunci el a dorit să poată să cunoască măcar ce face Dumnezeu. "Pentru a putea să îţi răspund la întrebarea ta", i-a spus păstorul regelui, "trebuie să ne schimbăm hainele." Ezitând, dar împins de curiozitatea de a afla ce dorea, regele a fost de acord; i-a dat păstorului hainele sale regale şi s-a îmbrăcat în hainele simple ale omului sărac. Şi iată atunci răspunsul: "Acest lucru îl face Dumnezeu". Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat - s-a dezbrăcat de splendoarea sa divină: "... s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor; a fost socotit ca un om, s-a umilit pe sine... până la moartea pe cruce" (cf. Filimon 2,6 ş.u.). Dumnezeu - după cum spun Părinţii - a încheiat un sacrum commercium, un schimb sfânt: El şi-a asumat ceea ce era al nostru, pentru ca noi să putem să primim ceea ce era al Lui, devenind asemenea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul, relativ la ceea ce se întâmplă la Botez, foloseşte explicit imaginea hainei: "Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos" (Galateni 3,27). Iată ce se întâmplă la Botez: noi ne îmbrăcăm în Cristos, El ne dă hainele Sale şi acestea nu sunt un lucru exterior. Aceasta înseamnă că intrăm într-o comuniune existenţială cu El, că fiinţa Lui şi fiinţa noastră se unesc, se pătrund reciproc. "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" - astfel descrie însuşi Paul în Scrisoarea către Galateni (2,20) evenimentul botezului său. Cristos a îmbrăcat hainele noastre: durerea şi bucuria fiinţei umane, foamea, setea, oboseala, speranţele şi dezamăgirile, teama de moarte, toate grijile noastre până la moarte. El ne-a dat nouă "hainele" Sale. Ceea ce în Scrisoarea către Galateni apare ca simplul "fapt" al Botezului - darul noii fiinţe - Paul ni-l prezintă în Scrisoarea către Efeseni ca o sarcină permanentă: "Lăsaţi-vă de purtarea de mai înainte, de omul cel vechi! Îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem mădulare unii altora. De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi..." (Efeseni 4,22-26).

Această teologie a Botezului revine într-un mod nou şi cu o nouă insistenţă în Hirotonirea sacerdotală. Aşa după cum în Botez are loc un "schimb de haine", o schimbare a destinului, o nouă comuniune existenţială cu Cristos, şi în preoţie are loc un schimb: în administrarea Sacramentelor, preotul acţionează şi vorbeşte acum "in persona Christi". În Sfintele Taine el nu se reprezintă pe sine şi nu vorbeşte exprimându-se pe sine, ci vorbeşte pentru un Altul - pentru Cristos. Astfel în Sacramente se face vizibil în mod dramatic ceea ce semnifică în general a fi preot; ceea ce am exprimat cu al nostru "Adsum - prezent" în timpul hirotonirii întru preoţie: eu sunt aici pentru ca Tu să poţi dispune de mine. Ne punem la dispoziţia Celui "care a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi" (2Corinteni 5,15). A ne pune la dispoziţia lui Cristos înseamnă să ne lăsăm atraşi în al lui "pentru toţi": fiind cu El putem să fim cu adevărat "pentru toţi".

In persona Christi - în momentul Hirotonirii sacerdotale, Biserica a făcut vizibilă şi uşor de înţeles această realitate a "hainelor noi" şi în exterior prin faptul de a fi fost îmbrăcaţi cu veşmintele liturgice. În acest gest extern ea vrea să ne arate evenimentul interior şi sarcina care derivă de aici: a ne îmbrăca în Cristos; a ne dărui Lui aşa după cum El ni s-a dăruit nouă. Acest eveniment, al "îmbrăcării în Cristos", este reprezentat din nou la fiecare Sfântă Liturghie prin îmbrăcarea veşmintelor liturgice. Îmbrăcarea lor trebuie să fie pentru noi ceva mai mult decât un fapt exterior: este intrarea din nou în "da"-ul misiunii noastre - în acel "nu mai sunt eu" al botezului pe care Hirotonirea sacerdotală ni-l dă într-un mod nou şi în acelaşi timp ni-l cere. Faptul că stăm la altar, îmbrăcaţi cu veşmintele liturgice, trebuie să facă clar vizibil celor prezenţi şi nouă înşine că suntem acolo "în persoana Altuia". Veşmintele sacerdotale, aşa cum s-au dezvoltat de-a lungul timpului, sunt o profundă expresie simbolică a ceea ce semnifică preoţia. Doresc de aceea, dragi confraţi, să explic în această Sfântă zi de Joi esenţa slujirii sacerdotale interpretând veşmintele liturgice care şi ele vor să ilustreze ce înseamnă a ne "îmbrăca în Cristos", a vorbi şi a acţiona in persona Christi.

Îmbrăcarea veşmintelor preoţeşti era odinioară însoţită de rugăciuni care ne ajută să înţelegem mai bine elementele specifice ale slujirii sacerdotale. Începem cu amictul. În trecut - iar în ordinele călugăreşti chiar şi astăzi - el era aşezat mai întâi pe cap, ca un fel de capuciu, devenind astfel un simbol al disciplinei simţurilor şi a gândurilor necesară pentru o celebrare corespunzătoare a Sfintei Liturghii. Gândurile nu trebuie să rătăcească în cadrul preocupărilor şi aşteptărilor vieţii mele de zi cu zi; simţurile nu trebuie să fie atrase de ceea ce, întâmplător, în interiorul Bisericii, ar putea să fure privirea şi auzul. Inima mea trebuie să se deschidă în ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi să se reculeagă în rugăciunea Bisericii, pentru ca gândul meu să fie călăuzit de cuvintele vestirii şi ale rugăciunii. Iar privirea inimii mele trebuie să fie îndreptată spre Domnul care se află în mijlocul nostru: iată ce înseamnă ars celebrandi - modul corespunzător de a celebra. Dacă eu sunt cu Domnul, atunci prin ascultarea, vorbirea şi acţiunea mea îi atrag şi pe ceilalţi în comuniunea cu El.

Textele rugăciunii care însoţesc îmbrăcarea albei şi stolei merg ambele în aceeaşi direcţie. Ele evocă haina de sărbătoare pe care tatăl i-a dat-o fiului risipitor întors acasă zdrenţăros şi murdar. Când în Liturghie acţionăm în persoana lui Cristos înţelegem cu toţii cât de departe suntem de El; câtă murdărie există în viaţa noastră. Numai El poate să ne dea haina de sărbătoare, să ne facă demni de a prezida la masa Lui, de a fi în slujba Lui. Astfel, rugăciunile amintesc şi cuvântul Apocalipsului potrivit căruia hainele celor 144.000 de aleşi nu pentru meritul lor erau demne de Dumnezeu. Apocalipsul spune că aceştia şi-au spălat şi şi-au albit hainele în sângele Mielului (Apocalips 7,14). Încă de mic m-am întrebat: dar atunci când speli ceva în sânge, cu siguranţă nu devine alb! Răspunsul este: "sângele Mielului" este iubirea lui Cristos răstignit. Această iubire este cea care albeşte hainele noastre murdare; care iluminează spiritul nostru întunecat; care, în ciuda tuturor tenebrelor noastre, ne transformă în "lumină în Domnul". Purtând alba trebuie să ne amintim: El a suferit şi pentru mine. Şi doar pentru că iubirea Lui este mai mare decât toate păcatele mele, pot să fiu reprezentantul Lui şi martor al luminii Lui.

Însă de la haina de lumină pe care Domnul ne-a dat-o în Botez şi, în mod nou, în Hirotonirea sacerdotală, putem să ne gândim şi la haina de nuntă, despre care El ne vorbeşte în parabola ospăţului lui Dumnezeu. În predicile Sfântului Grigore cel Mare am găsit în această privinţă o reflecţie demnă de remarcat. Grigore face distincţie între versiunea de la Luca a parabolei şi cea de la Matei. El este convins că parabola de la Luca vorbeşte despre ospăţul de nuntă escatologic, în timp ce - consideră el - versiunea transmisă de Matei ar vorbi despre anticiparea acestui ospăţ de nuntă în liturgia şi în viaţa Bisericii. La Matei - şi numai la Matei - într-adevăr regele intră în sala plină pentru a-şi vedea oaspeţii. Şi iată că în această mulţime găseşte şi un oaspete fără haină de nuntă, care este apoi aruncat afară în întuneric. Atunci Grigore se întreabă: "Oare ce fel de haină îi lipsea? Toţi cei care s-au reunit în Biserică au primit haina nouă a botezului şi a credinţei; altfel nu ar fi în Biserică. Ce mai lipseşte încă aşadar? Ce haină de nuntă mai trebuie?" Papa răspunde: "Haina iubirii". Din păcate, între oaspeţii săi cărora le-a dat haina nouă, veşmântul alb al renaşterii, regele găseşte unii care nu poartă haina purpurie a dublei iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "În ce stare dorim să ne apropiem de sărbătoarea cerului, dacă nu purtăm haina nupţială - adică iubirea, care doar ea ne poate face frumoşi?" întreabă Papa. O persoană fără iubire este întunecată înlăuntrul ei. Întunericul exterior, despre care vorbeşte Evanghelia, este doar reflecţia orbirii interioare a inimii (cf. Predici 38,8-13).

Acum când celebrăm Sfânta Liturghie, trebuie să ne întrebăm dacă suntem îmbrăcaţi în această haină a iubirii. Să îi cerem Domnului să alunge orice ostilitate din interiorul nostru, să îndepărteze orice sentiment de autosuficienţă şi să ne îmbrace cu adevărat cu haina iubirii, pentru ca să fim persoane luminoase şi nu ale întunericului.

La final, câteva cuvinte despre casulă. Rugăciunea tradiţională la îmbrăcarea casulei ne spune că aceasta reprezintă jugul Domnului care ne-a fost impus nouă, ca şi preoţi. Şi aminteşte cuvântul lui Isus care ne invită să purtăm jugul său şi să învăţăm de la El, care este "blând şi smerit cu inima" (Matei 11,29). A purta jugul Domnului înseamnă înainte de toate a învăţa de la El. A fi întotdeauna dispuşi să mergem la şcoala Lui. De la El trebuie să învăţăm blândeţea şi umilinţa - umilinţa lui Dumnezeu care se arată în faptul de a fi om. Sfântul Grigore de Nazianz s-a întrebat la un moment dat de ce a vrut Dumnezeu să se facă om. Partea cea mai importantă - şi pentru mine cea mai impresionantă - din răspunsul său este: "Dumnezeu a dorit să înţeleagă ce înseamnă pentru noi ascultarea şi să măsoare totul cu propria suferinţă, această invenţie a iubirii Sale pentru noi. În acest fel, a putut cunoaşte El însuşi, direct, ceea ce trăim noi - cât ni se cere, câtă milostivire merităm - calculând în baza suferinţei Lui slăbiciunea noastră." (Discursul 30; Discursul teologic IV, 6). Uneori am vrea să îi spunem lui Isus: Doamne, jugul Tău nu este deloc uşor. El este chiar foarte greu în această lume. Dar privind apoi la El, care a purtat totul - care a experimentat El însuşi ascultarea, slăbiciunea, suferinţa, tot întunericul - atunci toate plângerile noastre dispar. Jugul Său este acela de a iubi cu El. Şi cu cât îl iubim mai mult pe El, şi devenim cu El persoane care iubesc, cu atât mai uşor devine pentru noi jugul Său aparent greu.

Să îl rugăm să ne ajute să devenim împreună cu El persoane care iubesc, pentru a experimenta astfel tot mai mult cât este de frumos a purta jugul său. Amin.

Traducerea Radu şi Oana Capan, www. catholica.ro

joi, 5 aprilie 2007

Pastorala de Paşti a IPS Bartolomeu



† B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI,

MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER SI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR SI MILA DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCA BINECUVÂNTARE

HRISTOS A ÎNVIAT!





Iubitii mei fii sufletesti,



Nimeni nu L-a vazut pe Iisus înviind, dar multi au fost cei care L-au vazut înviat. Faptul în sine al învierii nu a avut martori. El s'a petrecut în intimitatea mormântului, fara ca vreun ochi omenesc sa fi avut acces la singura minune pe care Domnul Si-o anuntase în repetate rânduri, dar careia nimeni nu-i daduse crezare.

Momentele de dinaintea Învierii s'au petrecut astfel:

Moartea pe cruce a Domnului a avut loc vineri spre seara. Trupurile celor trei rastigniti trebuiau îngropate, neaparat, tot atunci, deoarece la apusul soarelui începea Sabatul, sfânta zi de odihna a iudeilor, în care nimeni nu avea voie sa faca nici un fel de lucrare. Totul se cerea facut în graba. Nicodim si Iosif, prieteni de taina ai Mântuitorului, care obtinusera o autorizatie speciala din partea guvernatorului Pilat, i-au coborât trupul de pe cruce, l-au înfasurat în giulgiuri, dupa datina, si l-au asezat în mormânt. Sfintele femei, care, împreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Evanghelistul, fusesera martorele patimilor si mortii lui Iisus, priveau de la oarecare departare, întrucât autoritatile le interzisesera participarea la actul îngroparii. Ele însa stiau ca e de datoria lor sa respecte datina de a merge la mormânt ca sa tamâieze mortul, iar aceasta nu se putea face decât Duminica dimineata, când se încheia Sabatul. Cum însa în dimineata aceea ar fi fost prea devreme sa mearga la pravalii ca sa cumpere tamâia si celelalte aromate, s'au grabit s'o faca tot vineri seara, în ultima frântura de ceas. Astfel pregatite, au mers la casele lor.

În acest timp, capeteniile iudeilor i-au amintit lui Pilat ca mortul de pe cruce se laudase în repetate rânduri ca el va învia si i-au cerut sa le permita masuri de siguranta împotriva unei eventuale înselaciuni. Asa se face ca guvernatorul i-a autorizat sa sigileze mormântul si, mai mult, sa puna lânga el ostasi de paza

Toate acestea ne sunt relatate de catre toti cei patru sfinti evanghelisti, ca si cele ce urmeaza.

Duminica dimineata, în revarsatul zorilor, sfintele femei au venit la mormânt ca sa-si faca datoria. Pe drum, singura lor grija era aceea de a gasi un om care sa le ajute sa pravaleasca piatra de la intrarea mormântului. Mare le-a fost însa uimirea când, odata ajunse, au constatat ca piatra era deja pravalita, iar lânga ea sedea un înger care le-a dat de veste ca Iisus înviase, asa încât nu era cazul ca pe Cel-Viu sa-l mai caute printre morti. Cât despre ostasii de paza, acestia zaceau cu fetele la pamânt, ca niste dusi de pe lume

Cuprinse de bucurie si spaima, femeile s'au grabit sa alerge în cetate spre a le da de veste ucenicilor, dar pe drum li S'a aratat însusi Iisus, Care le-a salutat prin cuvântul „Bucurati-va!” Ele I-au cazut la picioare si I s'au închinat.

În acest timp, stapâniti de groaza celor întâmplate cu Domnul lor, dar si cu sentimentul ca ramasesera singuri, fara nici o aparare dumnezeiasca, ucenicii stateau încuiati într-o casa din cetatea Ierusalimului, cu grija de a nu lasa nici un semn ca s'ar afla acolo. Imaginati-va starea lor de spirit când femeile le-au batut în usa, le-au cerut sa deschida si le-au spus, cu rasuflarea taiata, ceea ce auzisera si vazusera. De-a dreptul uluiti, eliminând de la început orice credibilitate a ideii de înviere, ei au presupus ca bietele femei cazusera prada cine stie caror halucinatii si n'au gasit sa le spuna ceva mai bun decât ca se scrântisera la cap. În cele din urma, doi dintre ei s'au hotarât sa alerge la mormânt si sa vada cu ochii lor ceea ce era de vazut. Fiind mai tânar si mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar nu a avut curajul sa intre singur, ci l-a asteptat pe Petru care venea din urma gâfâind, si astfel au intrat amândoi. Într'adevar, mormântul era gol. Se putea presupune ca trupul lui Iisus fusese stramutat în alta parte (idee pe care o avusese, în aceeasi dimineata, si Maria Magdalena), numai ca o astfel de stramutare nu putea fi facuta decât de niste prieteni ai lui Iisus, iar ei, ucenicii Sai cei mai apropiati, nu stiau nimic. O a doua ipoteza, ca în mormânt ar fi umblat niscaiva raufacatori, straini de comunitatea apostolica, era infirmata de simplul fapt ca în groapa fusese asezat trupul gol al unui rastignit de abia coborât de pe cruce, care nu avea asupra-i nimic de pret, care sa poata fi furat.


Iubitii mei fii sufletesti,



Din toate acestea se desprinde faptul ca învierea Domnului nu era expresia unei prezente, ci, dimpotriva, a unei absente. Icoana de tip occidental care-L înfatiseaza pe Iisus usor înaltat deasupra mormântului, cu steagul biruintei în mâna, nu are nimic de-a face cu realitatea. Piatra rasturnata de pe mormânt nu avusese menirea de a deschide calea Celui înviat, ci de arata ca El nu mai este acolo. Icoana ortodoxa este aceea care-L înfatiseaza pe Iisus cel înviat pogorându-se la iad si eliberându-i pe stramosii Adam si Eva, care Îl asteptau laolalta cu dreptii Vechiului Testament. Aceasta însa se petrecea, jos, sub pamânt. Deasupra, mormântul gol.

Dar daca, iubitii mei, din acest gol s'a nascut credinta în adevarul învierii, tot din el s'a nascut si minciuna care i se va opune. Martori ai mormântului gol fusesera nu doar sfintele femei si cei doi apostoli, ci si ostasii care-l pazeau. Stim însa ca paza îi fusese ceruta guvernatorului de catre arhiereii iudeilor tocmai pentru a dejuca prezumtia ca ucenicii lui Iisus ar putea sa-L fure din groapa spre a demonstra ca El a înviat. Strajerii însa vegheasera corect, vazusera piatra rasturnata de înger si pe femeile uimite de ceea ce auzeau si vedeau. Or, prima lor datorie a fost aceea de a merge în cetate si de a le raporta arhiereilor adevarul, cum ca nimeni nu venise sa fure trupul Mortului, ci ca acesta, pur si simplu, pierise în chip tainic. Atunci s'a nascut marea minciuna. În contextul social al vremii, nimic nu era mai simplu decât coruptia. Arhiereii i-au mituit pe soldati cu bani grei, cerându-le ca în schimb sa declare ca-i biruise somnul si ca'n timp ce ei dormeau au venit ucenicii mortului si l-au furat. Desigur, o astfel de declaratie era menita sa-i puna în culpa de a nu-si fi facut datoria, ceea ce era foarte grav pentru cariera unui ostas. Banii au lucrat si aici, odata cu asigurarea ca ei, arhiereii, sunt atât de influenti pe lânga guvernator (o dovedisera obtinând condamnarea la moarte a lui Iisus) încât vinovatilor nu li se va întâmpla nimic. Si, povestind acest episod, Sfântul Evanghelist Matei conchide: „ Iar ei [ostasii], luând argintii, au facut asa cum au fost învatati. Si s'a raspândit cuvântul acesta între iudei, pâna în ziua de astazi ”

Dragii mei, expresia „pâna în ziua de astazi” se refera, desigur, la anul 65, când Sfân t ul Matei si-a scris Evanghelia în limba greaca. Ea însa acopera o perioada de doua mii de ani, timp în care învierea lui Iisus nu a încetat sa fie negata, nu doar în mediile iudaice radicale, ci si în cele ateiste, liber-cugetatoare, teribiliste, mercantile, precum si în segmentele gnostice ale crestinismului. Iata ca fenomenul se petrece si în zilele noastre, într'o avalansa de stiri si reportaje care nu par deloc a fi întâmplatoare. Înca nu s'a potolit ecoul blasfemiator al romanului „Codul lui Da Vinci”, nici cel provocat de „Evanghelia lui Iuda”, ca a si izbucnit „senzationala” stire despre descoperirea unor sicrie din preajma Ierusalimului, care ar contine, nici mai mult si nici mai putin decât osemintele lui Iisus si ale familiei sale ( prin „familie” întelegându-se sotia, rude apropiate, si chiar un fiu cu numele... Iuda!) Nu a contat faptul ca chiar o seama de specialisti evrei au denuntat falsul, ca nu exista probe în favoarea a ceea ce se numeste „o descoperire epocala”, ca totul nu este altceva decât o inventie menita, pe de o parte, sa aduca foarte multi bani (ca si cartea lui Dan Brown, de altfel) si, pe de alta, sa produca un cutremur în constiintele binecredinciosilor crestini. „Stirea” a fost preluata imediat de ziare, de posturile de televiziune, de cinematografe, care au raspândit-o cu foarte mare zgomot în toata lumea, inclusiv în mass-media româneasca, din care nu au lipsit dezbateri publice, cu argumente pro si contra. Ca de obicei, naivii s'au lasat antrenati în aceasta mascarada mediatica, în timp ce adevaratii crestini au înregistrat înca o încercare a diavolului de a le zdruncina temeiul credintei, asa cum a facut-o de nenumarate ori de-a lungul a doua mii de ani.

Or, temeiul credintei noastre, dragii mei, este tocmai învierea lui Hristos. Aici bate dusmanul. Toate celelalte, cum ca Iisus a fost un om obisnuit, cu nevasta, cu copii si cu urmasi care traiesc si astazi, toate acestea nu sunt decât învelisurile unui singur scop, acela de a le inocula crestinilor ideea ca Omul Iisus nu a fost si Dumnezeu si ca, prin urmare, a murit (fie si pe cruce!), dar nu a înviat. Totul, pornind de la refuzul de a admite ca în Ierusalim exista un mormânt din care Mortul a disparut fara urma, lasându-l gol. Acest „vid dumnezeiesc” este astazi piatra de scandal a rationalismului postmodernist pe care-l traim.



Iubitii mei fii sufletesti,



Ca trupul lui Iisus a disparut din mormânt fara sa lase vreo urma e un argument la îndemâna nestiutorilor. În realitate, el a lasat o urma, si înca un esentiala: giulgiurile în care fusese înfasurat dupa datina iudaica. Acestea erau niste pânzaturi îmbibate cu uleiuri aromate, obtinute din substante rasinoase, care se lipeau de trup, întârziindu-i descompunerea. Daca trupul lui Iisus ar fi fost stramutat în alta parte, el nu putea fi dus decât împreuna cu giulgiurile, de vreme ce ele erau strâns lipite de el.

Daca, omeneste vorbind, nu exista nici o ratiune pentru separarea giulgiurilor de trup, în ordinea dumnezeiasca ele si-au avut un rost crucial. Asa cum le-au vazut apostolii si cum ni le descrie Sfântul Evanghelist Ioan, ele „ se odihneau ” (acesta este cuvântul exact), „ se odihneau ” pe piatra rece, nu învalatucite sau aruncate în neorânduiala, ci pastrând forma trupului care le parasise; era ca si cum acesta s'ar fi topit si ar fi iesit prin ele ca un abur, lasându-le acolo ca pe singurele martore ale trupului îndumnezeit prin însasi învierea lui, asa cum li se va arata sfintilor apostoli si sfintelor femei. Alaturi de giulgiuri „ se odihnea ” marama care fusese pe capul lui Iisus, dar nu turtita la pamânt, ci pastrând forma ovala a fetei care o parasise. Asadar, plinatatea credintei în înviere se reazima pe golul giulgiurilor din mormântul gol. Pe acestea le-au vazut apostolii Petru si Ioan.

Si atunci, iubitii mei, de ce l-as crede eu mai mult pe Dan Brown, autorul talentat al unui roman politist, si nu l-as crede pe Sfântul Apostol Petru, cel care marturisea în casa lui Corneliu Sutasul ca: noi, apostolii, suntem martorii faptelor si cuvintelor lui Iisus, „ noi, cei ce am mâncat si am baut cu El dupa ce a înviat din morti ” ? De ce l-as crede eu mai mult pe fictivul „Evanghelist Iuda” si nu l-as crede pe Sfântul Evanghelist Ioan, cel care cu pana lui marturiseste ca, împreuna cu Petru, a vazut giulgiurile goale si a crezut în învierea lui Iisus? De ce l-as crede eu mai mult pe Cameron si montajele lui artificiale asupra „senzationalelor” sicrie si nu l-as crede pe Sfântul Evanghelist Luca, istoric de rigoare stiintifica, a carui opera „Faptele Apostolilor” a înfruntat, timp de doua milenii, toate analizele critice posibile? De ce i-as crede eu pe toti impostorii, pe toti aventurierii culturali, pe toti veleitarii gloriilor spectaculare, pe toti samsarii vânzatori de cele sfinte, pe toti falsificatorii de documente si nu l-as crede pe Sfântul Pavel, apostolul prin excelenta al credintei în înviere? Daca sfintele femei, ucenicii si apropiatii lor L-au vazut pe Isus în dubla Sa ipostaza, înainte si dupa înviere, Pavel a fost singurul apostol caruia Domnul i S'a aratat doar în cea de a doua, întru slavita lumina a Celui-Înviat.

Iubitii mei, l-am citat pe Sfântul Pavel mai la urma pentru ca vreau sa opresc putin asupra lui. Saul era evreu nascut în Asia Mica. Om cu vocatia culturii, vorbind curent ebraica si greaca, s'a stabilit de tânar în Ierusalim, unde a fost educat în scoala rabinica a lui Gamaliel. Excelent cunoscator al Legii Vechi si zelos aparator al iudaismului, a adoptat cu repeziciune si convingere pozitia anticrestina a fariseilor. Solidar cu cei care-l ucisesera cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Stefan, s'a calificat pentru functia de procuror al sinedriului si a început o campanie sistematica de identificare, urmarire si arestare a crestinilor. La un moment dat, informat ca ultimii adepti ai lui Iisus Nazarineanul fugisera din Ierusalim si se ascunsesera în Damasc, a obtinut o garda militara si a pornit în cautarea fugarilor. Pe drum, însa, s'a petrecut un eveniment absolut crucial pentru viata lui, ca si pentru istoria crestinismului: O lumina stralucitoare i s'a aratat, iar din mijlocul ei, un glas: – „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” – „Cine esti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonesti”. Acesta a fost scurtul dialog prin care Saul a devenit Pavel, prigonitorul a devenit apostol, calaul a devenit martir. Minunea de pe drumul Damascului inaugureaza uriasa opera de transformare a omului prin Biserica lui Hristos.

În legatura cu acest dialog, Parintele Gala Galaction, cunoscutul profesor si scriitor, a emis o interpretare care, cred eu, trebuie retinuta si cunoscuta. El afirma ca verbul ebraic, tradus de obicei cu „a prigoni”, poate fi tradus cu „a cauta”, ceea ce mie mi se pare plauzibil, de vreme ce prigonirea cuiva nu este o simpla persecutie, ci presupune un vinovat absent, care trebuie mai întâi urmarit, identificat, cercetat si denuntat. Or, tocmai acesta era cazul pe care procurorul Saul trebuia sa-l rezolve. Asa cum stim, crestinii afirmau ca Iisus a înviat, iar proba era mormântul gol. În paralel, pe baza marturiei paznicilor, arhiereii adoptasera teza ca trupul lui Iisus fusese furat de catre adeptii Sai si ascuns undeva. Saul, prin interogatoriile severe luate crestinilor, urmarea sa descopere acel „undeva”, adica locul unde se afla „corpul delict”. Odata descoperit , trupul lui Iisus era dovada ca învierea lui fusese o pura inventie. Asadar, teza Parintelui Galaction arunca o lumina noua asupra lecturii si interpretarii scurtului dialog de pe drumul Damascului: – „Saule, Saule, de ce ma cauti?” – „Cine esti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl cauti”. E limpede: Saul Îl cauta pe Iisus în întunericul unui mormânt, iar Acesta i Se descoperea în lumina învierii. De fapt, în forul sau launtric Saul Îl cauta pe Iisus, dar fara sa stie ca Iisus îl astepta pe el, ca înca din pântecele maicii sale fusese ales de Dumnezeu, pus de-o parte si tinut în rezerva pâna la momentul Damascului. Îsi va da seama mai târziu, când avea sa le-o spuna Galatenilor .

Pavel, fostul Saul, va deveni apostolul prin excelenta al doctrinei hristocentrice, al carei pilon de sustinere va fi învierea. Dar – va rog sa retineti – nu doar învierea lui Hristos, ci si învierea mortilor, adica a noastra, a tuturor, deoarece între ele exista o legatura indisolubila. Daca mortii nu învie, cum sustin unii, atunci nici Hristos n'a înviat. Si „daca Hristos n'a înviat – le scria el Corintenilor –, atunci zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica e si credinta voastra” Cu alte cuvinte, daca nu crezi în învierea Domnului nu crezi în nimic. Si daca nu crezi ca si tu vei învia, atunci viata ta cade sub incidenta absurdului, a unui om care vine din nimic si se îndreapta spre nimic. Totul devine lipsit de sens.

Si atunci, dragii mei ascultatori, revin la gândul meu de adineauri si ma întreb împreuna cu voi: Când e vorba de Hristos, de ce sa-l cred eu pe un nenea din lume si nu l-as crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de doua milenii traverseaza istoria lumii si rezista tuturor negarilor? La urma urmelor, Pavel si scrierile lui fac parte din Sfânta Scriptura, care este „însuflata de Dumnezeu” . Or, daca cred în Scriptura, cred si în Pavel; iar daca cred în Pavel, cred si în Iisus Hristos; si daca cred integral în Iisus Hristos, cred si în învierea lui. Credinta nu e analitica, nu se întemeiaza pe argumente rationale si nici pe ADN-uri de laborator. Ea exista sau nu exista. Desigur, ea poate fi mai puternica sau mai slaba, se poate confrunta cu întrebari îndoieli, sovairi, poticniri, dar ea, în sine, exista, caci radacinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci traire. Daca o ai si n'o traiesti, ai trait degeaba.

Iata de ce, iubitii mei, va îndemn sa credeti cu tarie în învierea Domnului si s'o traiti întru lumina bucuriei pascale, rugându-va pentru cei ce nu cred si nadajduind în propria voastra înviere. Asadar, o salutare a vestirii si un raspuns marturisitor: Hristos a înviat!







Mt 28,15.

In 20,3-10.

FA 10,41.

FA 9,3-5.

Ga 1,15.

1 Co 15,14.

2 Tim 3,16.

miercuri, 4 aprilie 2007

Umilit, Băsescu bagă strâmbe populiste



Preşedintele României, Traian Băsescu, a susţinut astăzi, 04 aprilie a.c., la Palatul Cotroceni, o declaraţie de presă. Vă prezentăm textul declaraţiei şefului statului:

„Dragi români,

Mă adresez dumneavoastră, tuturor românilor, din datoria de a lămuri cauzele actualelor evenimente politice şi de a vă prezenta soluţiile pe care le consider obligatorii pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete.

În decembrie 2004, am primit mandatul de şef al statului pentru a susţine reformele profunde de care are nevoie societatea noastră. Mi-am folosit autoritatea pentru a semnala guvernului orice factor de risc în raport cu obiectivul integrării europene, la 1 ianuarie 2007. Vă asigur că voi utiliza în continuare toate instrumentele democratice şi constituţionale de care dispun pentru a duce la îndeplinire mandatul pe care mi l-aţi încredinţat.

În ultimii doi ani, au fost făcuţi paşi importanţi, datorită cărora am devenit stat membru al Uniunii Europene, numai că rezistenţa faţă de schimbare rămâne foarte puternică. Din păcate, guvernările precedente au creat o profundă fractură socială. Avem, pe de o parte, o Românie „băieţilor deştepţi”, care s-au îmbogăţit pe căi ilegale şi mai ales prin parazitarea banilor publici. Pe de altă parte, avem România oamenilor de afaceri corecţi, a oamenilor oneşti, a oamenilor competenţi şi muncitori, care nu-şi primesc niciodată recompensa meritată. Eu vreau să existe o singură Românie, nu mai multe! Vreau ca toţi românii să poată trăi bine în ţara lor, dar numai prin muncă onestă şi respectarea legilor.

Justiţia indepedentă este principala pârghie menită să asigure dreptatea socială şi o competiţie economică onestă. Pentru prima dată după 1989, mai mulţi demnitari de rang înalt au putut fi anchetaţi, iar toţi cei care au comis infracţiuni au înţeles că nu mai pot rămâne deasupra legii. S-a reuşit diminuarea corupţiei, însă cei corupţi – speriaţi de acţiunea unei justiţii independente - au reacţionat prin valuri de calomnii la adresa celor care doresc reforma sistemului, începând cu societatea civilă. Pentru ei, dacă justiţia îşi face cu adevărat datoria, avem de-a face cu acte de aşa-zisă „poliţie politică”. De câte ori am pus degetul pe rană, mi s-a răspuns că nu sunt imparţial. Dar vă întreb un lucru: dacă un om politic responsabil, adus de cetăţeni în funcţia de şef al statului, nu încearcă să schimbe România „baronilor” şi a grupurilor de interese nelegitime, atunci cine o mai poate face? Apărătorii vechiului sistem se folosesc de orice arme pentru a mă face să tac şi să accept situaţia moştenită din anii tranziţiei. Nu voi abandona lupta, pentru că mi-aţi dat mandatul de a duce această luptă până la capăt.

Problema noastră cea mai gravă în acest moment este că voinţa majorităţii nu este corect reflectată în structura puterii politice. Parlamentul a votat un nou guvern. Însă responsabilitatea mea politică mă determină să vă spun că acesta este un guvern cu o susţinere directă de numai 20% în Parlament şi cu o majoritate negociată în culise, nu asumată la vedere. Am avut un guvern minoritar, acum avem unul ultra-minoritar. Vă întreb: cine este interesat să avem un guvern nereprezentativ, la cheremul unor partide care nu-şi asumă transparent puterea? Ce va spune cetăţeanul văzând că miniştrii pe care îi aprecia au fost daţi afară? Actualul guvern seamănă cu un consiliu de administraţie, care reprezintă interesele de afaceri, nu interesul general. Cine este interesat să avem un guvern slab, incapabil să promoveze reformele de care este atâta nevoie?

Răspunsul e unul singur: cei care vor un guvern slab sunt profitorii actualului sistem, pus la punct în anii de după 1989. Interesele nelegitime ale acestor grupuri sunt cu atât mai pervers protejate, cu cât statul îşi pierde autoritatea şi reprezentanţii lui devin mai uşor de manipulat.

Noul guvern ultra-minoritar are o serioasă problemă de legitimitate politică. Mi-e greu să înţeleg cum un partid aflat în opoziţie susţine la învestitură acest cabinet, dar spune că rămâne mai departe în opoziţie, ceea ce înseamnă că NU este de acord cu programul de guvernare! Un asemenea joc politicianist este extrem de periculos pentru democraţia din România şi sunt convins că alegătorii îi vor sancţiona dur pe toţi cei care s-au făcut complicii acestui aranjament de culise.

Dragi cetăţeni ai României,

Actuala situaţie politică nu este una conjuncturală, ci este una structurală. Ea ne dovedeşte că relaţiile dintre instituţiile statului au fost prost croite, pentru ca deja faimoasa „democraţie originală” să se poată perpetua în mult dorita linişte. Criza noastră e în primul rând o criză de încredere, o criză morală. Iar adevăratele sale cauze sunt nedreptatea socială şi confuzia instituţională.

Nedreptatea socială este resimţită de toţi cei care muncesc şi văd că au câştiguri mici, în timp ce hoţii de toate felurile acumulează averi uriaşe. Este inadmisibil că majoritatea românilor, formată din oameni care muncesc din greu şi cu pricepere, nu sunt şi principalii beneficiari ai creşterii economice.

A doua cauză fundamentală este confuzia instituţională generată de ambiguităţile şi impreciziile textului constituţional. Ca Preşedinte ales, mi-ar fi fost comod să petrec 5 ani de mandat liniştit, la Palatul Cotroceni. Dar aceasta ar fi însemnat să abandonez valorile şi aşteptările pentru care românii mi-au acordat votul.

Soluţia nu este să batem pasul pe loc. Avem mai mult ca oricând nevoie de măsuri sociale şi economice, de reforme în sănătate, educaţie, administraţie, agricultură şi în multe alte domenii.

Avem nevoie de un Guvern puternic, pentru a garanta progresul real şi pentru a satisface aşteptările atât de fireşti ale românilor, mai ales după momentul 1 ianuarie 2007.

Încă din 2005, am anunţat că singura soluţie pentru a ajunge la o situaţie de echilibru politic durabil este să ascultăm vocea românilor, exprimată prin vot. Aşa funcţionează democraţia adevărată.

Iată însă că unii au decis singuri că alegerile, de orice fel, trebuie amânate, indiferent de consecinţe. Cei cărora le este frică de alegeri vor să conducă România în spatele uşilor închise, vor să vă facă să credeţi orice minciună, pentru ca ei să-şi continue netulburaţi ilegalităţile, fără temerea că justiţia i-ar putea sancţiona. Ca Preşedinte al tuturor românilor, nu voi accepta un pact cu cei care nu văd că societatea noastră a evoluat mai rapid decât oamenii ei politici. Societatea românească s-a maturizat din toate punctele de vedere. În România anului 2007, oamenii nu mai pot fi înşelaţi cu lozinci sau cu pomeni electorale, aşa cum s-a întâmplat, de atâtea ori, în trecut.

Am condamnat crimele regimului comunist, am deschis arhivele fostei securităţi, am lăsat justiţia să fie independentă, pentru ca nimeni să nu fie deasupra legii. Datorită dumneavoastră am forţa să lupt cu cei care vor pentru România un regim oligarhic şi corupt, în care, indiferent de alegeri, guvernele sunt făcute şi desfăcute în mod netransparent şi în total dispreţ faţă de interesul public şi faţă de electorat.

Unii politicieni au nevoie ca românii să fie resemnaţi, chiar scârbiţi de politică. Ei fac tot ce le stă în putinţă pentru ca românii să nu se mai prezinte la vot.

O parte dintre actualii politicieni pot să vă trădeze şi tocmai au făcut-o, dar nu au cum să vă învingă! Pentru că am fost ales de dumneavoastră, eu nu am motive să capitulez. O capitulare din partea mea m-ar pune în tabăra oamenilor politici incorecţi faţă de electorat şi ar menţine la nesfârşit actualul sistem oligarhic. Nu voi permite ca aşa ceva să se întâmple sub mandatul meu de Preşedinte al României.

Am lansat proiectul votului uninominal pentru ca dumneavoastră să vă alegeţi direct şi în cunoştinţă de cauză reprezentanţii în Parlament. De peste 50 de zile, Parlamentul nu a găsit timp pentru a-mi trimite un aviz pe această temă, avizul fiind o prevedere constituţională. Văd aici un semnal de absolut dezinteres faţă de necesitatea de a construi o clasă politică eficientă şi reprezentativă. Din acest motiv, cred mai mult ca oricând că introducerea votului uninominal va fi primul pas pentru a pune întregul sistem politic pe baze cu adevărat democratice, pentru a avea guverne puternice şi responsabile. Am convingerea că, dacă azi am fi avut vot uninominal, nu ar mai fi fost posibile aranjamentele de culise, între doi-trei şefi de partide, pentru fabricarea unui guvern cu o legitimitate atât de scăzută.

Avem nevoie de un guvern puternic şi de o majoritate stabilă pentru a combate sărăcia, pentru a reduce infracţionalitatea, pentru a îmbunătăţi infrastructura şi a fructifica resursele umane de care dispunem, în favoarea binelui comun. Avem nevoie de o politică externă coerentă şi realistă, în spiritul parteneriatului euro-atlantic. Nu pot fi stopate reformele în planul descentralizării administraţiei, în domeniul agriculturii, al absorbţiei fondurilor de la Uniunea Europeană. Nu e drept ca în loc să crească nivelul de trai al tuturor românilor, fondurile de la Uniunea Europeană să ajungă numai în buzunarele unor grupuri privilegiate.

Trebuie să rezolvăm deficitul de credibilitate a clasei politice prin separarea afacerilor de politică. În acest sens, este inadmisibilă amânarea şi amputarea Legii „Agenţiei Naţionale de Integritate”. Este dezonorant să ne luăm angajamente faţă de Uniunea Europeană, şi apoi să le încălcăm, sub pretextul că ne-am atins obiectivele.

Dragi români,

Din decembrie 1989, am vrut o Românie democratică, în care o infimă minoritate să nu mai poată dicta majorităţii. Ultimele evenimente ne arată că avem nevoie nu doar de votul uninominal, ci şi de o dezbatere responsabilă în privinţa reformei constituţionale. E nevoie de o nouă Constituţie, capabilă să evite blocajele instituţionale şi care să fie adaptată realităţilor României, membră a Uniunii Europene. Dar mai presus de toate, avem nevoie de alegeri, pentru ca vocea poporului român să nu fie sufocată. Cetăţenii României şi-au câştigat pentru totdeauna dreptul de a trăi liberi şi pe măsura muncii lor.

Chiar dacă situaţia actuală nu este deloc mulţumitoare, am vrut să vă transmit acum – în preajma sfintei sărbători a Învierii Domnului - un mesaj de încredere. Sunteţi mai puternici decât cei care, de atâţia ani, încearcă să vă limiteze drepturile şi vă refuză perspectiva unei vieţi prospere şi profund democratice.

Alături de dumneavoastră, cred într-o Românie a dreptăţii !
Împreună, o vom face posibilă. Împreună, nimic nu este imposibil.

Vă urez să petreceţi Sfintele Paşti cu bucurie, alături de familiile dumneavoastră, şi să vă păstraţi vie speranţa că ziua de mâine ne va aduce tuturor ceva mai bun.

Va mulţumesc.”

marți, 3 aprilie 2007

Pastorala de Paşti a IPS Ioan Robu

Scrisoarea Pastorală de Paşte, 2007

Iubiţi fraţi şi surori,

Învierea lui Isus este un mister care nu poate fi pătruns decât după ce ai descoperit un alt mister: cel al crucii. Învierea Mântuitorului nu este o simplă întoarcere la viaţă, aşa cum a fost cazul lui Lazăr. Domnul nu revine la viaţa pe care o avea înaintea suferinţelor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu ar fi murit. Învierea nu este o negare a crucii, o revanşă asupra crucii. Ea proclamă, dimpotrivă, cu toată puterea că Dumnezeu era cu Cel Răstignit, că crucea, departe de a fi un eşec, este triumful acelei Iubiri ce întrece în putere moartea. De aceea Cel Înviat nu are altceva de arătat decât rănile sale. El le arată ca pe nişte dovezi ale slavei lui Dumnezeu. Fără cruce, fără rănile îndurate, noi am putea vorbi despre slava lui Dumnezeu, dar nu am înţelege nimic. Căci slava lui Dumnezeu este splendoarea iubirii sale. Învierea lui Isus este manifestarea acestei salve: ea ne face să vedem în Cel Răstignit marea Iubire divină. Nu poate fi înţeleasă Învierea lui Isus în afara crucii. În inima învierii se află manifestarea sensului crucii; această manifestare este esenţială în experienţa pascală, căci ea transformă scandalul crucii în mister de viaţă şi de iubire. A crede în înviere înseamnă a descoperi crucea glorioasă.

Să ne amintim de cele spuse de Sfântul Luca despre ucenicii care se îndreptau spre Emaus. Mergând în drumul lor, ei discutau despre cele ce se întâmplaseră la Ierusalim. Ei îşi puseseră toată speranţa în Isus din Nazaret, însă acesta, iată, tocmai fusese răstignit pe cruce ca un răufăcător. Frumoasele perspective ale Împărăţiei s-au spulberat: "Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: Ce înseamnă aceste cuvinte ce pare le schimbaţi între voi pe drum? Eu s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea? El le-a zis: Ce anume? Ei au răspuns: Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut" (Lc 24, 15-24).

Umilinţele, suferinţele şi moartea lui Isus i-au făcut pe ucenicii din Emaus să-şi piardă toată speranţa. Nici mormântul gol, nici mărturia femeilor care fuseseră la mormânt nu pot să-i lumineze: "Dar ochii lor erau ţinuţi sa nu-l recunoască" (Lc 24, 16). Experienţa pascală nu începe decât cu manifestarea sensului suferinţelor şi morţii lui Isus. Atâta timp cât acest sens rămâne ascuns, Cel Înviat rămâne un necunoscut pentru ucenicii săi; ei nu pot să-l recunoască. Numai descoperirea sensului morţii sale poate face să apară lumina pascală. Isus Înviat nu poate fi recunoscut decât în lumina care arată sensul suferinţelor sale: "Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa? Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El" (Lc 24, 26-27). Mergând împreună pe drum, Isus, nerecunoscut încă de ucenici, le arată acestora, cu ajutorul Scripturilor, sensul morţii sale.

Manifestarea acestui sens este o experienţă care cuprinde întreaga fiinţă, inima acesteia. "Iar ei spuneau unul către altul: Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (Lc 24, 32). Din explicarea Scripturilor ucenicii au înţeles că Isus trebuia să meargă pe drumul încercărilor şi suferinţelor pentru a intra în slavă; dar numai la frângerea pâinii îl recunosc: "Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Lc 24, 30-31). La frângerea pâinii ucenicii descoperă sensul morţii lui Isus: moartea Mântuitorului nu le mai apare ca un eşec sau ca o neputinţă, ci ca fapta unei vieţi care se dăruieşte în mod liber, din iubire, până la capăt. În Isus care le stă alături ei simt puterea şi lumina învierii şi astfel ei ştiu că iubirea sa este mereu vie în lumea aceasta. Sfântul Ioan va rezuma această experienţă pascală doar într-o singură frază: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1 In 4, 16a).



Iubiţi fraţi şi surori,

După ce în timpul postului am meditat adesea suferinţele Mântuitorului, acum, în sărbătoarea Paştelui, să ne bucurăm de iubirea caldă a lui Isus Înviat; şi, în rugăciune, să-i mulţumim că ne însoţeşte, ne luminează şi ne atrage cu iubirea sa veşnic fidelă şi îndurătoare.

Cristos a înviat!

+ Ioan Robu





Pastorala de Paşti a PS Martin Roos

Mesajul Excelenţei Sale Martin ROOS, episcop romano-catolic de Timişoara,
cu ocazia Sfintelor Paşti - 2007

Sărbătoarea Învierii Domnului - Sfintele Paşti - este cunoscută ca fiind Sărbătoarea Sărbătorilor. Chiar şi atunci trebuie să afirmăm aceasta, când poate ne simţim mai profund atinşi de o altă sărbătoare dragă, cea a Sfântului Crăciun. Sărbătoarea Sfintelor Paşti este prin excelenţă o sărbătoare a credinţei noastre, care izvorăşte tocmai din Învierea lui Isus Cristos, de unde provine puterea ei mântuitoare. Vorbind despre credinţă şi încredere, omul zilelor noastre se gândeşte la adevărate valori, preţuite în toate timpurile şi fundamentale chiar şi pentru noi, cei de azi. Reafirmând acestea ca semn al unor aspiraţii cotidiene ale omului de astăzi, ne gândim la neîncrederea şi scepticismul care se manifestă în jurul nostru, când de cele mai multe ori omul nu ştie cu adevărat dacă poate să se încreadă în celălalt sau nu. Îndoiala este apoi un păcat, mai ales atunci, când se manifestă faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Domnul întregii omenirii, care ne iubeşte atât de mult, încât ni L-a dăruit pe unicul Său Fiu.

Ucenicii şi apostolii lui Isus au dat şi ei semnele unei astfel de neîncrederi şi îndoieli, atunci când le-a fost vestită Învierea Domnului. Căci nu au crezut cele relatate lor de către femeile sosite de la mormânt. Totuşi, nu această neîncredere a fost ultimul lor cuvânt. S-au ridicat şi au plecat în grabă spre mormânt pentru a vedea şi pentru a se convinge. În ciuda îndoielilor, şi-au păstrat inima deschisă şi primitoare, asemenea lui Ioan, care ajungând la mormânt, după ce a intrat şi a găsit pânzele frumos aşezate, a văzut şi a crezut. Şi ne mai spune Scriptura, că în aceste momente de intensitate deosebită, ucenicii nu se abandonează unul pe celălalt, ci trăiesc fidelitatea profundă ca izvor de putere şi încredere nouă.

Credinţa pascală pe care suntem chemaţi să o medităm în acest timp, este una deosebit de complexă şi bogată: prin ea se manifestă încrederea profundă, deschiderea şi comunitatea Bisericii. Acestea semnifică disponibilitate pentru ascultarea mesajului dumnezeiesc, înseamnă har şi putere dăruite nouă cu generozitate; înseamnă fidelitate şi ataşament în comunitatea Bisericii, în unire cu Dumnezeul Tată şi Fiul Său Întrupat prin Duhul lor Sfânt; înseamnă frăţietate faţă de toţi cei pentru care s-a jertfit Isus pe Cruce. Credinţa pascală este la urma urmei izvorul adevărat de comuniune pentru toţi credincioşii botezaţi, care prin har şi îndurare mărturisesc astfel biruinţa vieţii asupra morţii.

Deşi aparent întâmplător, mai mult ca sigur că nu este o simplă coincidenţă ca în acest an toţi creştinii să sărbătorească împreună Învierea Domnului Isus Cristos. Este un motiv în plus, ca să ne dorim cu toţii bucuria acestei sărbători, pentru ca prin ea să sporească în noi comuniunea păcii şi a harului divin, într-o credinţă statornicită şi o ascultare dăruită a bucuriei Sfintelor Paşti, care cu generozitate şi multă înflăcărare să o vestim unii altora în lumea de azi, în timpurile noastre. Bucuria pascală ne oferă tuturor această chemare sfântă: prin mărturisirea noastră şi prin celebrarea acestei Sfinte Sărbători să devenim vestitorii celui pentru noi Înviat.

Fraţi şi Surori în Isus Cristos! Dragi credincioşi!

Vouă tuturor, care în aceste zile sfinte sunteţi pătrunşi de credinţă şi încredere, Vă doresc Sărbători Pascale bogate în binecuvântări, în har şi în lumină cerească. Sărbătoarea Învierii Domnului Isus Cristos să fie spre mântuirea tuturor. CRISTOS A ÎNVIAT!

Timişoara, în ajunul Sfintelor Paşti,
la 7 aprilie 2007

+ Martin m.p.,
Episcop de Timişoara

Testvéreim az Úrban!
Kedves Híveim!

Húsvét az ünnepek ünnepe. Még akkor is, ha nekünk a karácsony talán szebbnek tűnik. Húsvét ugyanis a hit ünnepe, amely Krisztus feltámadásában gyökerezik és itt jut csodálatos kibontakozásra. A hit és a bizalom minden időben nagy értéket jelentett. Különösképpen érvényes ez ma is, amikor a bizalmatlanság, a gyanakvás és a kétely egyre inkább eluralkodik az embereken. Ma, amikor senki sem tudja, hogy megbízhat-e a másikban vagy sem, hogy a környezetében élők őszinték, jószándékúak vagy csak kevésbé. A bizalmatlanság, a gyanakvás viszont bűn - mindenekelőtt akkor, ha ez Istennel szemben jut kifejezésre, aki az ember Ura és Teremtője, aki annyira szeretett bennünket, hogy egyszülött Fiát feláldozta értünk.

A feltámadás hírének hallatára, a Szentirás szerint, az apostolok és a tanitványok is bizonytalankodtak. Amikor az asszonyok Jézus feltámadásának hírét meghozták, nem hittek nekik. De utolsó szavuk mégsem a kételkedés szava volt. Bár bizonytalankodva, mégis hamar útra keltek, hogy utánanézzenek a történteknek. Minden felmerülő kételyük ellenére nyitott szívvel fogadták az eseményeket. Ezt mutatja nekünk János magatartása is, aki bár elsőnek ért a sírhoz, mégsem ment azonnal be. De amikor bement és meglátta ott a halotti gyolcsokat egy helyen, hitt a történtekben. Arra is fel kell figyelnünk, hogy az események közepette egyik tanítvány sem marad magára, az egymás iránt érzett hűség mindenki számára támaszt és biztonságot jelent.

A húsvéti hit csodálatos a maga sokrétűségében és megnyilvánulásába, hiszen magában hordozza a bizakodást, a nyitottságot és az Egyházzal való közösséget. Jelenti a készenlétet az örömhír meghallására, jelenti a kegyelmet és erőt, jelenti a hitet, a bizalmat, a közösséghez való tartozást. És jelenti egyben a közösséget Istennel, az Ő emberré lett Fiával és a Szentlélekkel. Jelenti továbbá a közösséget a felebaráttal, a hittestvérrel, akiért Krisztus ugyanúgy meghalt és feltámadt, mint ahogy értem meghalt és feltámadt. A húsvéti hit alapozza meg a hívők és megkereszteltek közösségét, amelynek tagja lenni áldást és irgalmasságot jelent.

Sokak szerint a véletlennek a műve, ha egyáltalán ilyenről beszélhetünk, hogy idén minden keresztény ugyanazon a napon ünnepli a húsvétot. Mi ezért csak azt kívánhatjuk, hogy ez a közös ünnep mindannyiunk számára hozzon békét, kegyelmet, bizalommal és hűséggel megélt hitet. Igy tudjuk mi is meghallani a feltámadás örömhírét, amelyet másoknak tovább tudunk adni és egymástól elfogadni. Rendkívüli kegyelem ez számunkra, hogy egyéni hitvallásunkban a húsvéti ünneplés mély átélésére és magvalósítására vagyunk hivatva.

Mindenkinek, aki hisz, remél és bízik, kívánok áldott, kegyelemben gazdag húsvéti ünnepet. Legyenek ezek a napok mindannyiunknak üdvösségére.

Temesvár, húsvét előestéjén,
2007. április 7-én

+ Márton m.p.,
megyéspüspök

Ostern ist das Fest der Feste, auch wenn uns vielleicht Weihnachten eher liegt. Ostern ist das Fest unseres Glaubens, der mit der Auferstehung Christi fällt und steht. Glauben und Vertrauen sind zu jeder Zeit hohe Werte, erst recht heute, da eher Mißtrauen und Skepsis zwischen uns herrschen und keiner so recht weiß, ob er dem anderen trauen darf oder nicht, ob der andere es mit ihm aufrichtig meint oder weniger. Mißtrauen aber ist auch eine Sünde - vor allem, wenn es sich gegen Gott wendet, den Schöpfer und Herrn des Menschen, der uns so sehr geliebt hat, daß er seinen eingeborenen Sohnes nicht geschont hat.

Mißtrauen der Botschaft gegenüber ist aber auch die erste Reaktion der Jünger und Apostel. Als die Frauen ihnen die Botschaft von der Auferstehung überbringen wollten, glaubten sie nicht. Aber es war nicht ihr letztes Wort. Sie machten sich selber auf den Weg, um nachzusehen, um selber zu prüfen ? und sie waren, trotz aller Skepsis, offenen Herzens. Auch wenn Johannes nicht als erster das leere Grab betrat, so glaubte er doch, als er mit Petrus zusammen hineinging und sah, daß die Leinenbinden zusammengefaltet an einem eigenen Platz lagen. Dabei fällt angenehm auf, daß keiner den anderen alleine ließ und diese Treue einen jeden von ihnen gehalten und getragen hat.

Der Osterglaube ist etwas Komplexes und Vielschichtiges: Er hat es mit Vertrauen, Offenheit und mit der Gemeinschaft der Kirche zu tun. Das bedeutet die Bereitschaft zum Hören der Botschaft, das bedeutet Gnade und Kraft, die geschenkt werden, das bedeutet Treue und Festhalten an der Gemeinschaft, zunächst an der Gemeinschaft mit Gott, mit seinem menschgewordenen Sohn, mit dem Geiste Beider; Festhalten auch am Bruder, an der Schwester, für die derselbe Christus gestorben und auferstanden ist, der sich auch für mich hingegeben hat. Der Osterglaube stiftet diese Gemeinschaft der Glaubenden und Getauften, zu der dazuzugehören Gnade und Gottes Zuwendung bedeuten.

Es mag Zufall sein, falls es solchen überhaupt gibt, daß alle Christen in diesem Jahr das Osterfest gemeinsam feiern dürfen. Möge diese Gemeinsamkeit den Frieden, die gegenseitige Achtung und die Gnade in uns allen mehren, den Glauben im Sinne von Vertrauen, Festigkeit und Treue in uns mehren, damit die Botschaft gehört, verkündet und angenommen wird zum Heil und zur Auferstehung vieler in unserer Zeit und Welt. Auch auf uns kommt es an, auf unser Bekenntnis, auf die Art und Weise, wie wir das Fest der Feste zu feiern verstehen.

Allen, die glauben, hoffen und vertrauen, wünsche ich ein gesegnetes, an Gnaden reiches Fest der Auferstehung. Möge seine Feier uns allen zum Heile dienen.

Temeswar, am Vorabend des Osterfestes,
dem 7. April 2007

+ Martin m.p.,
Bischof von Temeswar


Pastorala de Paşti a PS Petru Gherghel

Scrisoare pastorală de Sfintele Paşti 2007

Iubirea care învinge moartea

Scrisoare pastorală la sfânta Înviere către toţi preoţii, toate persoanele consacrate şi către toţi creştinii noştri.

Dragi confraţi întru preoţie, dragi fraţi şi surori întru consacrare, dragi şi iubiţi credincioşi,

Este Paştele, Învierea Domnului.

Retrăim cu o mare însufleţire adevărul Învierii Domnului, misterul pascal al morţii şi învierii sale. Ne bucurăm să participăm cu trup şi suflet la cel mai mare şi profund eveniment al iubirii divine, jertfa şi victoria sa.

"Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a misterului pascal împreună cu crucea: "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le" (CBC nr. 638).

Apostolii, după ce s-au convins de realitatea învierii şi după ce au fost iluminaţi şi umpluţi de Duhul Sfânt n-au încetat să vestească acest adevăr şi nu au ezitat să-şi dea viaţa ca mărturie pentru maestrul lor pe care l-au văzut viu în mijlocul lor.

Chemat să întărească credinţa fraţilor săi (cf. Lc 22,32), Petru îl întâlneşte şi îl vede înaintea tuturor, iar la predica lui comunitatea întreagă exclamă: "Domnul a înviat cu adevărat şi i s-a arătat lui Petru" (Lc 24,34).

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că "Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli, şi în mod deosebit pe Petru, în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. În calitate de martori ai celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi, cunoscuţi de creştini şi cei mai mulţi trăind încă printre ei".

Ei sunt martori ai învierii lui Cristos: Petru, cei doisprezece şi cele peste 500 de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp, cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, pe baza cărei mărturii el îşi sprijină întreaga propovăduire: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este credinţa voastră" (1Cor 15,14).

Învierea lui Cristos este deci împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament şi chiar ale lui Isus însuşi făcute în timpul vieţii sale; este adevărul dumnezeirii sale, reprezintă actul îndreptăţirii omului, al înfierii sale, garanţia şi izvorul mântuirii viitoare a tuturor oamenilor, ne asigură Catehismul Bisericii Catolice (nr. 639, 655).

Retrăim deci marea bucurie a triumfului iubirii lui Cristos în faţa păcatului şi a morţii, motivul înflăcărării noastre, al speranţei şi al credinţei pe care o moştenim.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

Am trăit în zilele Postului Mare o experienţă vie a drumului lui Cristos spre Ierusalim şi spre Calvar; am meditat cuvintele propuse de textele liturgice din fiecare zi şi mai ales din sfântul evanghelist Luca; am putut retrăi momentele iubirii şi ale învăţăturii sale începând de pe Muntele Ispitirilor, trecând prin atâtea locuri ale ?ării Sfinte, pe Marea Galileii, pe Muntele Tabor, pe colina fericirilor, prin cetăţile Palestinei până la intrarea în Ierusalim.

Suntem din nou părtaşi la momentele cele mai importante ale vieţii sale ce au loc în Ierusalim. Isus se prezintă la locul supremei iubiri, în cenacol, pe Calvar şi pe cruce. Este Săptămâna Sfântă cu etapele decisive ale iubirii sale: cina, Calvarul, crucea, mormântul, Învierea.

Prin această scrisoare pastorală doresc să mă adresez tuturor preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor noştri, pentru a evoca şi a trăi împreună clipele care ne privesc pe fiecare în parte. Să ne considerăm cu toţii prezenţi la intrarea în Ierusalim, printre cei care l-au primit ca pe Mesia, Fiul lui David, cântându-i Osana, aşezându-i ramuri, flori şi hainele noastre la picioare şi să mergem mai departe după el, cât mai aproape de el.

Joia Sfântă, Cina cea de taină

Dragi confraţi întru preoţie,

Mă îndrept spre fiecare dintre voi, preoţii zilelor noastre, şi vă invit să păşim cu apostolii şi ucenicii Domnului în cenacol şi să ne considerăm de faţă lângă el, cel care ne-a ales şi ne-a invitat la el. Isus, învăţătorul şi maestrul, înainte de sărbătoarea Paştelui, "ştiind că îi venise ceasul să treacă din această lume la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). Alături de apostoli suntem şi noi, miniştrii săi, apostolii zilelor noastre, în jurul episcopului propriu şi, cu el şi cu ceilalţi episcopi, lângă Isus.

Ne spală picioarele, ne curăţă de păcate, ne eliberează de atâtea poveri şi suferinţe pentru că ne-a iubit şi ne iubeşte, vrea să intre în inima noastră. Nu putem şi nu trebuie să spunem, cum încerca Petru să-l convingă pe Isus: "Doamne, tu să-mi speli picioarele? Nu-mi vei spăla picioarele în veci!". Isus însă îl convinge spunându-i: "Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine!". Simon Petru înţelege şi răspunde: "Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile, şi capul" (In 13,6-11).

După spălarea picioarelor Isus ne spune şi nouă: "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu... Poruncă nouă vă dau vouă: Aşa cum v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei" (In 13,34).

Sfinţiile voastre, cuvântul de ordine din cenacol a fost iubire. Acest cuvânt s-a concretizat în spălarea picioarelor, în iertare şi îmbrăţişare. Toate pentru marea demnitate încredinţată apostolilor şi nouă de a participa la preoţia sa, la iubirea sa.

Cuvintele sale pe care le-a încredinţat apostolilor, ni le-a încredinţat şi nouă; şi mai mult, chiar trupul şi sângele său ni-l lasă ca testament de iubire. Astăzi se reînnoieşte acest adevăr: "Faceţi aceasta în amintirea mea"; "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu, luaţi şi beţi, acesta este sângele meu" (Mt 26,26)

În Joia Sfântă, Isus lasă omenirii Sacramentum caritatis, cum îl numeşte Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea în exortaţia apostolică postsinodală. Sacramentul iubirii, memorialul morţii şi învierii sale, trupul şi sângele său, continuă să sfinţească şi să mântuiască lumea prin preoţii Noului Testament, prin noi.

În acest sacrament se concretizează toată opera de mântuire, toată sfinţirea lumii, toată dragostea sa dumnezeiască. Ce putea să ne dea mai mult? Iubirea sa e mai tare decât moartea. Iubirea sa este veşnică: "Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor".

Vinerea Mare

Sfinţiile voastre, dragi persoane consacrate, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Euharistia pe care Isus a instituit-o în Joia Cinei de taină este memorialul (1Cor 11,25) jertfei sale. Potirul noului legământ, pe care l-a dăruit la Cina de taină, oferindu-se pe sine însuşi pentru viaţa lumii (cf. Lc 22,20), Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Ghetsemani, făcându-se ascultător până la moarte (cf. Mt 26,42; Fil 2,8).

Moartea lui Cristos este în acelaşi timp jertfa pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor, prin "Mielul care ridică păcatul lumii" (In 1,29), precum şi jertfa Noului Legământ care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu, împăcându-l cu el prin "sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28) (CBC 613).

Jertfa aceasta este unică, ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele, este o jertfă de ispăşire realizată prin ascultarea lui pentru toţi oamenii şi în locul lor (cf. Con. trid. DS 1529), este o jertfă desăvârşită, căci în ea iubirea se dăruieşte până la sfârşit (cf. In 13,1), este jertfa prin care el ne-a împăcat cu Tatăl şi ne îmbrăţişează pe toţi. Prin patima sa sfântă pe lemnul crucii el ne-a meritat îndreptăţirea noastră şi ne-a oferit un izvor de mântuire veşnică.

În Vinerea Mare, în faţa noastră, apare crucea lui Isus, răsună în biserici patima după sfântul evanghelist Ioan şi se celebrează prohodul Domnului. Este zi de durere, dar mai presus de toate este zi de iubire.

Dragi fraţi şi surori,

Dacă vrem să înţelegem legea crucii să-l ascultăm pe Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, care prin mesajul său pentru Postul Mare ne îndemna: "Postul Mare este un timp propice pentru a învăţa să stăm împreună cu Maria şi Ioan, discipolul preaiubit, alături de cel care pe cruce consumă pentru întreaga omenire sacrificiul vieţii sale (cf. In 19,25). De aceea să ne îndreptăm privirea cu mai multă intensitate, în acest timp de pocăinţă şi de rugăciune, spre Cristos răstignit, care murind pe Calvar ne-a revelat pe deplin iubirea lui Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru Postul Mare 2007).

Contemplând jertfa lui Isus din Grădina Ghetsemani, suferinţele şi patimile sale în curtea lui Pilat, precum şi drumul crucii, să ne apropiem şi noi de cruce cu Maria şi Ioan şi astfel vom putea să înţelegem marea dramă a păcatului omului şi suprema iubire a lui Dumnezeu faţă de creatura sa.

În Vinerea Mare se cuvine să stăm cât mai aproape de Isus, să adorăm crucea şi să înţelegem ce trebuie să facem noi, cei în locul cărora s-a jertfit Cristos. Ne vom bucura să înţelegem cu Roza de Lima aceste cuvinte: "În afară de cruce nu există altă scară ce duce la cer". Astfel vom şti să preţuim iubirea lui Dumnezeu, dar şi rodul jertfelor noastre.

Sâmbăta Sfântă, bucuria învierii

Sfinţiile voastre, dragi persoane consacrate, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

După drama Calvarului şi liniştea mormântului răsună bucuria învierii. "Da, cu adevărat fericită noapte, numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi", răsună în biserici cântarea de Paşti Exultet, cântarea luminii care a apărut în noapte prin glorioasa victorie asupra morţii şi a întunericului.

Faptul învierii rămâne învăluit în mister, întrece orice capacitate de gândire, depăşeşte posibilitatea noastră de a înţelege şi explica.

E o taină dumnezeiască încredinţată omenirii, este un fapt ce s-a confirmat prin întâlnirea cu el, cel viu, este o convingere a celor care i-au fost alături şi este o experienţă trăită de către apostoli şi ucenici.

Învierea lui Isus nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească precum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cu tânărul din Naim sau cu Lazăr din Betania.

Învierea lui Isus este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus, la înviere, este plin de puterea Duhului Sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască, la starea de glorie, astfel încât sfinţii apostoli pot să spună cum o făcea sfântul Paul că el este "omul ceresc", nesupus putreziciunii. Dacă ceilalţi care s-au bucurat de întoarcerea la viaţă printr-o intervenţie divină, înviind din morţi, mai apoi ei tot trebuie să moară, "Cristos însă, înviind din morţi, nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,3-11).

Dragi fraţi şi surori,

în aceste zile este bucurie peste tot, căci toţi creştinii celebrează Paştele la aceeaşi dată, 8 aprilie. O adevărată bucurie şi satisfacţie.

Ce bine ar fi dacă acest lucru s-ar verifica în fiecare an. Nu este oare faptul acesta, în primul an al intrării noastre în Uniunea Europeană, un simbol care ne provoacă să dorim şi să sărbătorim sfânta Înviere împreună cu toţi fraţii noştri creştini din întreaga Europă, ba chiar şi din întreaga lume?!

Sfântul Atanasie, în una dintre scrisorile sale pascale scria: "Fraţii mei, ce frumos este de a trece de la o sărbătoare la alta, de la o rugăciune la alta şi în sfârşit de la o celebrare la alta. Acum este aproape timpul care ne duce şi ne face cunoscut un nou început: ziua sfântului Paşti în care Domnul s-a jertfit. Noi ne alimentăm din hrana sa şi ne desfătăm întotdeauna sufletul cu sângele său preţios ca şi cum am scoate toate dintr-un singur izvor. Totuşi ne este întotdeauna sete şi ardem de dorinţe după el" (Brev. II, 281).

Este o bucurie să celebrăm împreună Paştele, ziua învierii. Sfântul Atanasie spunea: "Este o minune a bunătăţii lui Dumnezeu, aceea de a ne face să-i simţim solidari în celebrare şi să-i simţim în unitatea credinţei pe cei de aproape, pe cei prezenţi ca şi pe cei absenţi".

Este minunat să ne spunem cu toţii, catolici, ortodocşi, protestanţi, orientali şi occidentali, americani sau europeni, marea bucurie a Învierii şi să o trăim împreună cântând şi strigând: Cristos a înviat, aleluia - adevărat a înviat, aleluia.

Cu această bucurie în suflet, vă transmit, împreună cu Preasfinţitul Aurel, cu toţi colaboratorii întru slujire, tuturor confraţilor preoţi, tuturor fraţilor şi surorilor, tuturor credincioşilor din dieceză, din ţară sau străinătate, tuturor fraţilor ce cred în Cristos şi sfânta înviere:

Sărbători fericite! Iubirea a biruit moartea! Pace vouă, aleluia.

Săptămâna Sfântă, 1-8 aprilie 2007

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi