Anotimpul ultimului oftat

Dimineaţa biruia întunericul. Şi a fost zi, cu siluetele frunzelor conturându-se pe retină, cu ochii crescând parcă de la fiecare fantă de lumină. Mă trezisem să-mi continuu viaţa de unde o lăsasem ieri, neştiind prea bine ce am de adăugat. Priveam lung, căutând parcă un răspuns în zorile revărsate prin deschiderea ferestrei de vară. Încă un anotimp, încă o toamnă, şi-apoi un an sfârşit, încă unul... Vârful bradului dansa în adierea devreme a vântului şi m-a făcut să surâd. Copil fiind aş fi sărit de bucurie, încercând cu mânuţele mici să opresc legănarea. Şi cum fugeam de somn atunci, încercând să-mi fac din fiecare clipă rodul bogat al avalanşei acumulărilor de cunoştinţe şi trăiri. Apoi am obosit încet, simţind cum curg prin sângele meu strămoşii, cum îmi şoptesc câte ceva despre drumul pe care, orb ca noi toţi, am apucat.
Vântul a stat. Oare să fi obosit şi el? Câte anotimpuri n-a traversat? Cât zefir n-a tors, câtă adiere n-a răspândit în zăduful amiezii... Stau cu ochi pierduţi, şi mă rog pentru încă o fărâmă de viaţă. Îmi chem îngerul să-mi zugrăvească sufletul de sărbătoare şi să mă-nveţe ceva nou. E o continuă provocare.
– Îmi cam prea seamănă zilele, prietene.
– Eeeee, te înşeli amice. Ia uită-te bine la ridul acela. S-a mai adâncit niţel.
– Mă-ngrijorează colţurile gurii mele. Parcă brazdele astea le aruncă în jos.
– Puterea unui surâs, sincer şi cald, opreşte timpul în loc. E antecamera iubirii, unde se pregăteşte inima să clocotească.
– De ce respir a of?
– Mai aspiri şi tu inima, că s-o fi înfundat de-atâtea vieţii care-au încercat să te locuiască. Oftatul e la fel de natural ca respiraţia şi vine când nu-ţi mai încap sentimentele în piele.
– Eşti hâtru-n dimineaţa asta...
– De ce-aş fi trist? Mai e atât până la ultimul oftat! Atunci abia îţi voi deschide poarta.
Ce dor nebun m-a năpădit atunci! Să iau munţii de piept şi să le urc fiecare creastă, până în vârf, unde să chiui de bucuria unei veri de înalt. M-am simţit tânăr şi puternic (cum sunt toţi oamenii fără măcar să ştie), încurbându-mi buzele spre pomeţi. În ziua asta n-o să mai oftez. O să-mi pun sentimentele într-o aşa ordine, să nu fie nevoie să dea pe-afară. Trebuie să fie o ordine interioară, motor de viaţă. Şi când totuşi n-o să mă găsesc acasă, o să-mi las oftaturile în inima universului, de unde să le ştiu lua atunci, în anotimpul schimbării. Le-oi aduna pe toate grămadă, să ştiu că mi-au ajuns pentru întreaga-mi viaţă. Va fi capitalul meu de încredere că n-am trăit în zadar. Îndărătul lor va sta, cum se-ntâmplă mereu, creatorul: prăpăditul ăsta de suflet, şugubăţ şi năstruşnic, ce ne pune traiul pe roate.
Vântul şi-a reînceput oftatul. Cineva îşi caută veşnicia, mi-am zis. Şi-a scos din străfunduri de aşteptare toate câte l-au făcut ca om, furtuni şi adieri, nădăjduindu-şi nesfârşirea.
Sunt doar în vara vieţii. Urmează toamna, iarna şi anotimpul ultimului oftat.
Dinu VIRGIL
(text publicat şi în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)