Dinescu vs. şerpăria popească

Nu ai cum să nu-l remarci pe Mircea Dinescu. Este un personaj insolit. Ca un cimpoi într-o orchestră simfonică.
Poet talentat, cu gura slobodă, împrăştie adevăruri incomode încă de pe vremea lui Ceauşescu.
Fiind cum este, are un purcoi de duşmani, care l-ar vrea chiar cu glie pe piept.
Luând la purecat dosarele popilor care s-au împărtăşit la Secu, a călcat pe coadă dihania ce-şi scoate capetele prin gulerele membrilor conducerii B.O.R. Şi-o face fără proptele serioase. Aproape de unul singur. Sublima intelectualitate românească, în majoritatea ei, de nu tace- proporţia dolofană, îl înjură.
Dacă Băsescu doar apărea într-o campanie electorală pe afişe alături de un ardei iute, Dinescu chiar le-a băgat ardeiul iute sub sutană înalţilor ierarhi colaboraţionişti. Iar aceştia reacţionează precum şerpii, cu reclamaţii şi cuvinte de ocară. Adânc creştineşti.
Mircea, nu te fă că lucrezi ca la Revoluţie, vorba lui Caramitru, chiar lucrează la C. N. S. A. S. Biserica are prin tine încă o şansă de primenire. Toacă-i la dosare. Aruncă-le în obrajii curveşte smeriţi nemernicia.
Eşti într-o funcţie de unde poţi. Sparge-i, că merită!
Alexandru PETRIA