Renumitul critic literar a scris în epilogul lucrării: “La originea acestei cărţi stă prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea şaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuşi, dar mai ales ca editor, fie şi într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta apariţia unei cărţi care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăţi. M-am referit în prefaţă şi în postfaţă la dificultăţile de principiu. Z. Ornea, ca şi mine, se gândea însă mai degrabă la cele legate de Cenzură. Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apropiam de vârsta de cincizeci de ani. Deşi era vorba pentru început doar de partea consacrată literaturii de dinainte de 1900, mai puţin expusă, n-aveam cum să precedem toate rigorile Cenzurii. Cea mai importantă era clară: interdicţia de a menţiona numele autorilor care părăsiseră ţara, tot mai mulţi în deceniul al nouălea. Fiind în discuţie opere vechi, numele interzise nu erau ale unor scriitori, ci ale unor critici şi istorici actuali care se pronunţaseră despre ei, ceea ce limita gravitatea lucrurilor, dar n-o excludea. Imposibilitatea de a-i cita era cât se poate de stânjenitoare. Unul dintre ei, Virgil Nemoianu, care trăia în SUA, scrisese o carte inconturnabilă despre romantism. Ion Negoiţescu, care publicase un volum de studii despre scriitorii moderni din a doua parte a secolului al XIX-lea, tratându-i, foarte original, ca pe contemporani ai noştri, se refugiase în Germania. Primul volum al istoriei a fost gata, destul de repede, în primăvara lui 1989. El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi proza romantică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor. Le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folosisem şi din care reprodusesem unele pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, ori chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Europa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream să risc mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Cartea a fost expediată la o tipografie din Bacău, cu care Editura Minerva colabora. Consemnul din partea editorului era să nu se grăbească. Din prudenţă, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi şi cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ţine în loc o vreme. N-am ajuns însă la tipografie. O întâlnire cu Gheorghe Toma, care era preşedintele Consiliului Judeţean şi pe care-l cunoşteam de la „Zilele Călinescu” din Oneşti şi, pe când era secretar cu propaganda în oraşul moldovean, ne acorda tot sprijinul,m-a determinat să renunţ. Gheorghe Toma, pe care l-am vizitat în clădirea înconjurată de taburi a Consiliului Judeţean, m-a scos strategic din birou, conducându-mă până în părculeţul din spate, unde, după ce mi-a propus să mă aşez pe o bancă, mi-a spus: „S-a terminat!” Declaraţia era prea categorică şi venea, în plus, de la un om prea bine informat ca s-o pun la îndoială. Aşa că m-am dus acasă la profesorul Nicolae Neagu, fostul meu student, şi am ascultat până seara emisiunile radioului Europa liberă. Era marţi, 18 decembrie. Timişoara fierbea. În noaptea precedentă, Toma participase la o teleconferinţă în care, după cum îmi relatase, Ceauşeştii strigaseră pe două voci un singur cuvânt: „Trageţi!” După părerea lui Toma, atât partidul, cât şi Securitatea îl abandonaseră pe Ceauşescu din pricina acelui strigăt repetat, care, dacă i-ar fi dat ascultare, i-ar fi făcut complici în evenimente din care n-aveau cum să mai iasă. Profesorul Neagu, care, în paranteză fie zis, va conduce la preluarea puterii în oraş patru zile mai târziu, secondat de Viorel Hrebenciuc şi de Valeriu Iacubov (asta e istoria!), era şi el de părere că totul s-a sfârşit. M-am întors la Bucureşti fără să mai solicit tipografilor întârzierea tipăririi. Imediat după revoluţie, am cerut şpalturile (printurile de azi) ale volumului şi am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva.Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeţi romantici, tipărit la Editura Fundaţiei Culturale, unde a fost reeditat şi primul volum, reprezintă dovada, deşi nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Şi nu doar noile mele ocupaţii, politice, l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele ţineau de însăşi materia dificilă. Capitolul despre Eminescu m-a ţinut în loc ani buni. Simţeam în mod limpede că marele poet trebuie abordat diferit decât fusese, de către Ion Negoiţescu inclusiv, al cărui studiu capital data, el însuşi, de patruzeci de ani (tipărit în 1968, fusese scris în 1952). Dar capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura contemporană. Intuiţia îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se aşeze. După un deceniu şi jumătate, când am ajuns la perioadacomunistă, mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărţile, chiar şi pe cele despre care scrisesem, şi uneori şi nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit şi întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri şi de azi. Ocazie cu care mi-am verificat aprecierile asupra valabilităţii în sine a criticii şi nu doar asupra meritelor ei tranzitive. (…)În 2003, când Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, mi-a propus un termen de predare după cinci ani (care m-a scos din impas, publicarea într-un singur volum a Istoriei îngăduindu-mi să mă plimb, ca un cursor, pe toată suprafaţa literaturii române în funcţie de posibilităţile de informaţie şi, de ce nu, de capriciile spiritului meu critic), aceste dicţionare începuseră să apară şi mă dispensau de nevoia de a trata, nu pe picior de egalitate, desigur, dar, în orice caz, laolaltă scriitori de toată mâna, nemaicitiţi de nimeni şi dispăruţi din librării şi din manuale. Aşa s-a născut ideea că o istorie a literaturii este altceva decât un dicţionar. Mărturisesc a n-o fi avut de la început. Nu vreau să fie trasă de aici concluzia că selecţia pe care mi-am permis-o a fost influenţată sau, cu atât mai puţin, că este aceeaşi cu a generaţiei 2000. Lecţia pe care profesorul a învăţat-o de la studenţii lui este aceea că trebuie să fim atenţi la actualitatea literaturii din toate timpurile, nicidecum că trebuie să avem gusturi şi preferinţe asemănătoare sau identice. În postfaţă m-am războit nu numai cu preferinţele şi gusturile generaţiei 2000, dar şi cu pariul ei exclusiv pe prezent. Altul e însă sensul în care vorbesc aici de actualitatea clasicilor şi a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toţi şi nu numaidecât aceiaşi pe care conta generaţia lui Călinescu şi, de ce nu, generaţia mea. O nouă selecţie (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era aşadar de rigoare. Revăzând sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe. Marii scriitori au rămas, în secolul XIX, aceiaşi. În secolul XX, lista e mai bogată, dar nu radical alta. Blecher, Holban, Pillat şi Mateiu I. Caragiale nu erau scriitori canonici în Istoria lui Călinescu. Dar Sadoveanu şi restul, da. În schimb, absenţele sunt mult mai semnificative, mai ales în perioada de dinainte de 1916 (Brătescu-Voineşti şi compania), dar şi în perioada interbelică (Cotruş, Crainic, Gyr, Demostene Botez, Camil Baltazar etc. şi într-un fel, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib I. Mihăescu, pe care i-am expediat în câteva rânduri). Cât priveşte contemporaneitatea, aici selecţia poate suscita nedumeriri încă şi mai mari. N-am pretenţia infailibilităţii. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediţie s-o revizuiesc. În cazul contemporanilor, întrebarea principală este de ce i-am cruţat pe unii şi nu pe alţii de apartenenţa la realismul-socialist. Cea mai drastică penalizare a suferit-o Marin Preda, unul dintre scriitorii importanţi de după al Doilea Război Mondial. Dar e un scriitor cu o gândire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent, atât în primul volum din Moromeţii, cât şi în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Judecata nu priveşte valoarea operei, ci ideologia ei (literară, înainte de orice). În fine, am coborât nivelul tonului judecării estetice a multora dintre contemporani, dar pe care i-am reabilitat (nu în compensaţie, ci fiindcă mi s-a părut firesc) ca scriitori reprezentativi. Nu e o simplă deosebire de nuanţă. Cu toate concesiile la care Cenzura (dar şi autocenzura) i-au împins, scriitorii cei mai de seamă s-au dovedit, după 1965, capabili să înfrunte provocările unei ideologii şi ale unei politici culturale pe cât de primejdioase, pe atât de perfide. Majoritatea operelor dintre 1965 şi 1989 au o miză mare. Morală şi politică. Inclusiv cele de critică literară, care au reuşit să opună canonului oficial, preponderent politic, un canon propriu, bazat pe estetic. Nu vreau să ascund că le-am recitit cu oarecare îndoială. Mă temeam de faptul că ar putea părea „datate” sau ca măcar unele dintre concesii să fie astăzi greu de suportat. Din fericire, au rezistat admirabil la o relectură care nu mai datora mare lucru celei de altădată. Contestarea acestor scriitori în vremea din urmă n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricât de imperfecte, ne cunoaştem mai bine trecutul şi, prin el, pe noi înşine. Criticii generaţiei 2000 care cred de cuviinţă că aceste opere merită să fie uitate dovedesc iresponsabilitate. Ele reprezintă o moştenire demnă de respect. Şi nu le putem opune mai nimic din literatura recentă, oricât ar fi de îndrăzneaţă sub anumite raporturi, dar al cărei spirit civic este inexistent şi care nu se adresează părţii celei mai consistente din fiinţa noastră. (Motivul pentru care nu i-am acordat un capitol, cum n-am acordat în general scriitorilor care au debutat după 1989, n-are însă nicio legătură cu această observaţie generală. Există în ultimii ani destule scrieri notabile şi promiţătoare. Dar e nedrept a decide însemnătatea individuală a unor autori foarte tineri, care pot rezerva surprize, iar despre un trend general e prea devreme a vorbi.).”
Şi-o invitaţie:
“Editura Paralela 45 va invita joi, 20 noiembrie, ora 14, in holul central al pavilionului Romexpo, la lansarea volumului Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura de Nicolae Manolescu. Evenimentul are loc in cadrul targului de carte Gaudeamus 2008. Vor fi prezenti: Calin Vlasie, Mircea Cartarescu, Nicolae Manolescu Dupa un travaliu de documentare de peste douazeci de ani, profesorul Nicolae Manolescu publica acum monumentalul sau studiu Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura. Aceasta opera este, dupa Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent a lui G. Calinescu, cea mai importanta sinteza asupra literaturii din Romania, depasind-o insa prin vastitate pe prima. Critic postbelic de mare prestigiu, Nicolae Manolescu inglobeaza in lucrarea actuala prime volume publicate in anii 90, la care adauga studii noi despre opere ale literaturii romane din contemporaneitatea imediata. Prin rediscutarea unor fatete importante ale literaturii de la noi si prin atitudinea cateodata polemica in fata unor judecati de valoare prea usor consacrate, Istoria critica a literaturii roman. 5 secole de literatura ofera o perspectiva esentiala asupra canonului critic actual. Asa cum precizeaza si subtitlul - 5 secole de literatura - perioada cartografiata de impunatorul studiu reprezinta cel mai intins interval literar analizat de vreun studiu de istorie si critica literara de pana acum, producand o imagine limpede si impresionanta despre intreaga evolutie a literaturii romane. Tiberiu Stamate Coordonator PR Editura Paralela 45”
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
