Pe dealuri, fără ulii, la Runcu Salvei

”Mergem doamnă la Runc, că de când aţi tot vrut să mergeţi…", mi-a zis într-o duminică însorită (păcat că soarele nu mai încălzeşte ca atunci) Petru Miron, patronul unei firme din Beclean. Am zâmbit, aducându-mi aminte că, cu câţiva ani în urmă, un prieten i-a spus: "Du-o mă pe doamna asta unde se învârt ulii, şi n-o mai aduce înapoi niciodată."
Ne-am îmbarcat într-o maşină pe care Miron a ticsit-o de lume şi hai la Runcu Salvei cu noi. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine şi iată-ne ajunşi, că omul când îi vorba de satul lui nu mai stă pe gânduri, merge înainte fără opriri, prin foc şi apă, cum se spune.
“Vedeţi dealul acela, din faţă? Acolo trebuie să ajungem, că acolo am stat eu" ne-a spus cu mândrie însoţitorul meu, arătându-ne un deal care parcă se unea cu cerul. De fapt şi celelalte care străjuiau satul nu erau mai joase. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost că aceste dealuri zgârie-nori erau presărate, din loc în loc, cu case locuite. Săracii, bieţii oameni, m-am gândit, greu le este să urce şi să coboare. Oare de ce le-or fi făcut acolo, şi nu jos în sat, unde acum este asfalt în centru şi curge şi o vale şerpuitoare? Valea Ideci, interesant nume. ”Noi ne-am obişnuit pe aceste dealuri, de acolo veneam la şcoală în sat, urcam, coboram, părinţii cu bagaje... Ce să faci dacă pământul le este la oameni acolo?", a continuat Miron, parcă citindu-mi gândurile şi oprind maşina lângă dealul pe care trebuia să-l urcăm.
De aici, ţine-te bine…. Şi eu încălţată în sandale de oraş… că, de, era diminică şi oamenii de la ţară te analizează, nu glumă. Ştiu cum este şi la mine în sat.
Am început să urcăm. şi hai, şi hai, cu greu, cu opriri, apoi am văzut la ceva distanţă prima casă, printre pomi. “Vedeţi, ăsta era tot pământul nostru, până acolo, pomii ăştia i-am pus când locuiam aici, au crescut mari", a început să-mi explice cu ochii scânteind de bucurie Miron, ca şi Ion al lui Rebreanu. Am zâmbit- aşa am făcut şi eu când i-am arătat soţului o parcelă de pământ de la mine din sat . “Vedeţi dealul acela, acolo locuiesc părinţii poetului Ioan Pintea, mai încolo peste deal stă poetul Vasile Dâncu, ce-l are pe fiul său în Parlament, pe celălalt deal a stat fostul subprefect Gheorghe Pop, pe vale stă vestitul ceteraş Dumitru Cilica, pe dealul cu nuci au stat părinţii Genucăi Ceuca, care cântă muzică populară, oameni de seamă au dat aceste dealuri". Nu neg.
Socrul lui Miron, nenea Pop, la şaptezeci şi ceva de ani locuieşte singur, în nişte condiţii ca de oraş: televizor, apă trasă în casă, baie cu faianţă, telefon. A lucrat pe şantier, în ţară şi străinătate, şi a văzut multe. Deşi grăieşte că "l-a trântit diabetul jos", este plin de umor, îi plac florile, nu păşeşte cât glumeşte: "eu nu mânânc cu oamenii la masă, că mânânc hâd" sau “luaţi fructe să nu ziceţi că v-am dat numai unul", etc. După popasul la nenea Pop, am urcat şi prin vecini, la tanti Nonica, care avea cândva o familie numeroasă, dar acum mărturiseşte că au rămas puţini, că copiii au plecat care încotro- "Ce să facă pe aceste dealuri?"
Tot cu o vorbă, cu o vizită, nu am simţit că timpul s-a scurs aşa de repede, şi, luându-ne rămas bun, am coborât prin "stânjeri", ca şi pe perete, până la o fântână dintre doi brazi, izvor cu apă rece ca gheaţa, amenajat de locuitorii din sat, lângă care stau părinţii primarului din comună, Pavelea.
Am vizitat şi biserica greco-catolică, din lemn, foarte veche, acoperită în interior cu pânză pictată, am văzut că aici mai sunt oameni care confecţionează opinci, "moderne", din muşama. Am vărut destule cu plămânii primeniţi de aerul curat. Doar ulii nu.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)